Câteva insule sterpe pierdute în Atlantic.
4-5 ore de zbor de la Lisabona, tot atâta de-aici până în Brazilia.
Ascunzătoare de pirați și nelegiuiți timp de câteva veacuri.
Vechi popas pentru negustorii de sclavi, în drum spre Americi.
600 km departe de Africa.
Vânturi venite din Caraibe care umplu cerul de kite-uri.
Balene din cealaltă emisferă ce zăbovesc o vreme pe lângă coaste.
Morna, Cesaria Evora, Sodade, sodade…
Daniel Nhelas Spencer, prietenul de pe insula Santiago, pe care nici în ruptul capului nu mi-l pot închipui nervos sau agitat.
Nopți creole, cu vin greu de arome din insula Fogo.
Un loc din lumea asta în care viața are gust. Și nu se grăbește.
Cabo Verde.
Dacă prin nu stiu ce alchimie le-ai putea lua oamenii, din insulele astea n-ar mai rămâne mare lucru. Piatră neagră pe Boavista, piatră roșie pe Sal, piatră pe Santiago, piatră pe São Vicente, piatră pe Fogo, piatră, piatră, piatră. Lipsa apei, solul vulcanic, apropierea Saharei, totul face ca peisajul să te ducă mai degrabă cu gândul la deșert decât la insulele luxuriante din Caraibele aflate pe aceeași paralelă. Dar ce temperatură perfectă! Niciodată mai puțin de 22 de grade, niciodată mai mult de 29. Și asta “doar” 12 luni pe an! Iar lipsa umezelii de la tropice, împreună cu aerul marin și curenții care traversează Atlanticul, fac din clima de aici una dintre cele mai plăcute ce pot fi închipuite.
Și totuși, nu de astea te îndrăgostești în primul rând. Ci de oameni și de muzică. Copii frumoși, bărbați frumoși, femei frumoase, după care e imposibil să nu întorci capul. Cu moliciuni de felină în umblet și melodie în gesturi. Melodie în portugheza de catifea, melodie când vorbesc creola însorită. Când se reazemă de ziduri, când cară coșuri cu dorade pe creștet, când își privesc telefonul, când umblă pe stradă, când așteaptă. Și-atunci, cum naiba să nu nască poporul ăsta una din cele mai frumoase muzici de pe Pământ?
