FRANCEZUL ȘI FERICIREA CU CONTRACT

Impreună cu Iulian am făcut săptămânile trecute o călătorie pe o insulă apropiată. In portul de ferryboat, sub ploaia care începea să cadă și care nu știam pe-atunci că va dura aproape o lună, provocând mari inundații, drumuri distruse și 12 morți doar pe insula pe care locuiesc, ne aștepta Patrick, un francez care trăiește de câțiva ani în Thailanda. Printre rafalele tot mai puternice, am luat două scutere pe post de taxiuri, care să ne ducă spre Immigration Office, singurul loc unde poate fi prelungită cu o lună viza care se apropia de expirare. Când am terminat formalitățile plictisitoare, Patrick ne-a invitat să luăm masa împreună, la căsuța lui închiriată de pe malul mării, în care locuiește de aproape 2 ani impreuna cu Bua.

Patrick are 62 de ani și a fost toată viața șofer de camion pâna când, de curând, s-a pensionat. În urmă cu câțiva ani a divorțat de soția lui, cu care a trăit mai bine de 35 de ani și cu care are doi copii mari. S-a mutat în Thailanda unde a cunoscut-o pe cea cu care și-a făcut o viață împreuna. Bua în thai înseamnă Floare de Lotus. E minionă ca orice thailandeză, are 38 de ani și, desigur, un zâmbet larg pe față. Zâmbetul ei e diferit de cele pe care le văd în fiecare zi în jur, nu are nimic din artificialul cerut de convențiile locului; îmi pare că vine din adânc, dintr-un echilibru și o frumusețe interioară mai rar întâlnite. Așa că Patrick mi se pare a fi un tip norocos, la fel cum și Bua e în felul ei, de când l-a cunoscut. Francezul nu e un bărbat pe lângă care anii să fi trecut fără să lase urme. I-a brăzdat pe față riduri adânci dar i-a și adus acea înțelepciune pe care unii oamenii o dobândesc după ce trec de jumătatea vieții. E calm, atent cu cei din preajmă și nu pare deloc genul celor care se îmbată cu apă rece. Deși ne cunoaștem abia de câteva ore, îmi spune fără să se oprească o poveste care, oricât încerc să alung gândul, îmi semănă cu rezumatul cinstit și neromanțat al unei vieți ce n-a fost întotdeauna darnică. O existență simplă, cum cu mici variațiuni personale e și a ta, e și a mea. Îi pun câteva întrebări aproape convenționale despre noua lui viață și despre comunicarea cu Bua, știind că el cunoaște doar câteva expresii în thai, în timp ce ea vorbește o engleză care cu generozitate poate fi numită ca fiind inteligibilă.

– Viața cu o thailandeza nu e doar lapte și miere – mi-a zis – așa cum își închipuie unii. Sunt femei pentru care dragostea nu contează aproape deloc. Prima lor prioritate e familia. Părinții, frații, unchii, mătușile, eventual copiii; Bua are și ea un copil dintr-o căsătorie trecută. Abia apoi vine soțul. Atunci când te căsătorești cu o thailandeză sau ai o relație serioasă cu ea, dai ceva și primești ceva în schimb. În principal îi dai siguranță și niște avantaje materiale de care are nevoie pentru sine și pentru familie. Ceea ce iți dă ea în schimb e un fel de a fi plăcut și o viață lipsită de conflicte de orice fel. Și-ți dă și amor, desigur, așa cum s-ar putea să nu mai fi avut parte. Bua e harnică, mereu în întâmpinarea dorințelor mele, nu spune niciodată nu, observă de multe ori fără să-i spun de ce am nevoie. Devotamentul și respectul thailandezelor față de bărbații lor n-au nicio legătură cu cele pierdute de mult ale femeilor din Europa.
– Vrei să spui că a început să te iubească?
– Hai să fim serioși, nu mi-am închipuit nicio clipă că a făcut vreo pasiune fulgerătoare pentru mine! E foarte liniștită de când suntem împreună și e prima oară în viața ei când nu are grija zilei de mâine. Are acum multe din lucrurile pe care și le doreste și, fără să fim bogați sau să ne permitem nu știu ce excese, nu ne lipsește aproape nimic din ce ne-ar putea împiedica să trăim echilibrat. I-am ajutat și părinții, le-am renovat casa, le-am tras apă curentă înăuntru și le-am construit o baie, ceea ce nu-i puțin lucru pentru ei. Eu aveam nevoie să-mi schimb viața și să trăiesc și altfel decât am făcut-o până acum, adică de când mă știu. În primul rând să trăiesc în afara Franței, unde aerul a devenit de nerespirat. Statul te jupoaie cum puține altele o fac. Taxele, impozitele și contribuțiile de tot felul sunt atât de mari încât cineva a calculat că dintr-un an de zile 9 luni muncești pentru stat și abia 3 pentru tine. Ca și cum asta n-ar fi fost suficient, acasă fosta mea soție controla cu mână de fier dar nu cu foarte multă logică, toate finanțele. Și ce era să fac? Eram pe drumuri, n-aveam cum să mă ocup. Practic eu n-am avut aproape niciodată bani personali, iar ceea ce câștigam în fiecare lună dispărea la fel de rapid după reguli pe care nu le-am înțeles prea bine niciodată. Mi-am petrecut mai toată viața de adult pe drumuri, în curse de distanță lungă cu camionul. Ajuns acasă decontam banii, îmi vedeam copiii crescând și rezolvam ce mai aveam timp să rezolv. Nu știu când au trecut anii, fără să am vreodată cu adevărat timp pentru mine. Copiii au crescut și s-au dus pe la casele lor, relația cu soția a mers din rău în tot mai rău iar într-o bună zi n-am mai găsit niciun motiv să rămânem împreună. După divorț s-au întâmplat tot felul de lucruri neașteptate. Am început să am timp și să am bani, pentru că nevoile mele personale nu au fost niciodată prea mari și câștigam destul de bine. A fost prima oară când m-am bucurat EU de munca MEA. Știu, un bărbat are întotdeauna responsabilitatea familiei, dar mă întreb când are și responsabilitatea propriei lui vieți… Așa că am decis să schimb totul din temelii iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să călătoresc, ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Am fost în țări cunoscute și-n țări necunoscute, în Africa, în America Centrală, în Cuba iar de o vreme sunt în Orient. Am avut și perioade bune și perioade mai proaste, dar una peste alta mi-am făcut viața exact așa cum am dorit și m-am bucurat de tot ce mi s-a întâmplat. Am fost ca un copil care descoperă întâmplător o încăpere plină cu jucării, de care n-avea habar că există. Iar acum încerc pentru prima oară în viață, la 62 de ani, senzația nemaipomenită ca o femeie să aibă grijă de mine. Să se poarte frumos, să-mi zâmbească, să tină cont de ce îmi doresc, să nu fie veșnic înegurată și fără chef, să fiu în centrul preocupărilor ei. În urmă cu un an am avut un accident de circulație grav, am stat multe luni în spital. Bua nu a lipsit nicio zi de lângă mine, deși nu i-am cerut asta și cu atât mai puțin n-am forțat-o. E credincioasă și cinstită, portmoneul meu e oricând la îndemâna ei dar n-a luat niciodată vreun bănuț fără să mă întrebe sau să mă consulte. Și chiar dacă felul în care se poarta cu mine ar fi, într-o măsură oarecare, conjunctural sau interesat, je m’en fiche! Aveam nevoie de relația asta ca de oxigen! Doream să simt cum e să trăiești cu bucurie și în armonie cu o femeie, cel puțin câțiva ani înainte de sfârșit. Ce rău crezi că fac cu asta?

Patrick… Cine sunt eu să te judec? În asprimea noastră neiertatoare suntem mereu gata să dăm lecții de morală, că doar în viețile altora e atât de ușor să fii specialist! Cât despre responsabilitatea față de propria ta viață, aceea de a fi fericit și a trăi în armonie clipa de lumină ce ți-a fost dată, de asta fie nu e timp niciodata, fie îi vine vremea atât de târziu că nici nu ne mai amintim cum ar trebui să trăim cu bucurie. Nu, Patrick, nu ai facut niciun rău. În fond, ca să fim onești până la capăt, între o nefericire cinstită și o fericire cumpărată cu contract, câți dintre noi ar alege nefericirea?

Distribuie sau apreciază cu un click!