În urmă cu câteva zile, în 4 aprilie, viața prietenului meu Dan Trif s-a încheiat. Îi spun „prieten”, conform ideii care zice că dacă ai fost odată președinte, ți se va spune toată viața „domnule președinte”. Sau dacă ai fost măcar o clipă iubit cu adevărat, iubit vei rămâne!
În ultimii ani am ales să nu-l mai întâlnesc pe Dan, trebuie să recunosc asta. Pentru că mintea și viața lui Dan au alunecat într-o direcție în care sprijinul meu necondiționat nu părea să mai aibă vreun sens. Iar eu, după ce ani de zile m-am străduit să-l ajut să iasă din gaura neagră în care aluneca de bună voie, după ce i-am editat, tipărit, sponsorizat și distribuit cărțile, după ce i-am cumpărat multă mâncare și mult prea multe țigări (marele lui viciu), în cele din urmă am renunțat și l-am părăsit.
Dan ar fi putut fi un mare scriitor; avea un dar al povestitului și un umor înnăscut care făceau furori. În plus i se-ntâmplau mereu lucruri de-a dreptul suprarealiste, pe care le atrăgea ca un magnet. Multe nu le-aș crede dacă n-aș fi asistat eu însumi la ele.
În cele din urmă n-a fost ca Dan să fie un mare scriitor; dar a avut, pentru o vreme, câteva sclipiri de geniu. Celor mai mulți dintre noi nu li se-ntâmplă asta niciodată. Apoi s-a împotmolit într-o mlaștină a vieții din care întâi nu s-a priceput să iasă, iar apoi, cu toate mâinile de ajutor care i-au fost întinse, nu a mai vrut.
Cea mai celebră carte a lui Dan a fost „Din copilăria unui hoher”. Dacă nu ai citit-o încă, poate o mai găsești pe undeva, a fost tipărită în cel puțin 5 ediții. Ai să înțelegi de ce a fost numit de critici „un Ion Creangă contemporan”.
Dacă ești dispus să-ți rupi 5 minute din viață pentru acest suflet care a plecat, și de care e puțin probabil să mai auzi vreodată, citește prefața pe care i-am scris-o la una din cărți. Cu speranța că atunci când va veni vremea, nici rezumatul de câteva minute al vieții tale nu li se va părea altora prea mult.
„Dan Trif e cel mai puternic om pe care l-am întâlnit vreodată. Și cel mai autentic scriitor care trăiește în aceleași vremuri cu noi, undeva, într-o cămăruță din Cluj. L-am cunoscut prin intermediul bunului nostru prieten Vasile Manea, în vremurile tulburi de la începuturile anilor ’90, pe când scriam toți trei la publicații mai mult sau mai puțin obscure, cele mai multe trecute demult în uitare. Imposibil de evitat, în redacții Dan era iubit de toată lumea: ultimul mare boem într-o lume tot mai pragmatică și mai mercantilă… Pentru el banii erau doar mijlocul întamplator de care-și sprijinea visele nepretențioase sau pe care îi folosea ca să ajute fără ezitare pe cei aflați în nevoie. Așteptam în fiecare săptămână cu sufletul la gură un nou episod din “Amintirile unui Hoher”, publicate atunci în serial. Am știut de la început că felul în care scrie nu va trece neobservat. Mai apoi totul a fost publicat în volum iar tirajele s-au epuizat cu repeziciune; criticii l-au numit pe autor “un Ion Creangă contemporan” iar cartea a fost declarată “monografie inegalabilă a copilariei dintr-un sat ardelean”. Pentru mine, însă, “Amintirile unui Hoher” înseamnă altceva: faptul că Dan Trif este, așa cum spuneam, cel mai puternic om pe care l-am întâlnit! Am aflat, după o vreme, că și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la orfelinat sau dat spre creștere în familii străine, despărțit de sora lui. Nimic, însă, din felul în care povestește despre acele vremuri n-o să te ducă cu gândul la suferință sau la tristețe. Să scrii cu atâta degajare și mai ales cu atâta extraordinar umor despre lucruri care ar fi doborât pe oricine, ei bine asta nu stă decât în firea oamenilor puternici și a scriitorilor dăruiți de Dumnezeu. Iar Dan este un astfel de om, te vei convinge singur! Vei fi și mai pătruns de ceea ce-ți spun dacă o să afli că povestea lui tumultoasă continuă și astăzi, pentru că viața n-a fost mai niciodată blândă cu dragul meu hoher atemporal; vei citi curând totul în cărțile lui aflate în pregătire. Rămas fără o locuință stabilă, părăsit de prieteni, uitat de admiratori, trăind zile la rând cu o ceapă și o bucată de slană, chiar și pe culmile disperării Dan și-a păstrat același spumos și inegalabil simț al umorului la care îndestulații nici nu visează! Trăind de pe o zi pe alta, împărțind mâncarea cu singurul companion fidel- câinele de care nu s-a desparțit niciodată, o să-l întâlnești poate pe străzile Clujului trăgând cu nesaț din țigara de care nu se poate dezbăra. Dacă vei avea șansa asta să te oprești și să-i dai binețe: vei petrece clipe pline de voie bună pe care nu le vei uita niciodată!
Îmi amintesc ce ți-am scris, dragul meu Dan, într-o noapte târzie de noiembrie când neanunțat te-am căutat să împărțim clipele aniversării tale singuratice; a fost o noapte în care, obosit de gânduri, ai ales să rămâi în tăcere dincolo de ușă:
Te văd în cămăruța ta. Mai singur ca niciodată. Mai intransigent ca un general exilat. Mai profund ca oricând. Văd anii care-au trecut prin tine ca un vânt nebun, sugându-ți din carne picături de copilărie dulce-amăruie, depunându-ți în genunchi și în oase calcar de simțire adâncă. Privești prin geam copacii descărnați din parcul înghețat. Ești nemișcat. Și mângâi imperceptibil umbra câinelui credincios, asemeni regelui Olav al cincilea în tramvaiul spre Holmenkollen. Limbile cețurilor de noiembrie se strecoară prin crăpături, umplu odaia și ling scaunele aranjate în cerc.
”De ce să mint, prietenii mei nu-s,
Dar vuiet la ferastră dă târcoale…
Închipuirea-mi numai v-a adus
Prieteni dragi, pe scaunele goale”
Vizitele neanunțate iți plac chiar mai puțin decât cele anunțate. Te-am sunat în seara spălăcită, cu o sticlă de calvados în mână, pregătit să petrecem până la ziuă cu gândul la gândacii degerați de frig și-n amintirea lui Erich Maria Remarque, cel care hoinărea noaptea prin Lisabona. Nerăbdător să bem pentru firele de iarbă ce îngheață pe dealurile din Tămașa; pentru școala de copii normali din Abrud; pentru Măriuța lui Uărban furată cu Tatra de unu din Cuzăplac. Și să mai bem pentru mâinile tale asudate de scris, ce ți-a adâncit șanțurile din palmă și le-a mutat mai apoi pe frunte.
Soneria telefonului tău a plâns prelung dincolo de intrarea mută. Apoi, în liniștea ce s-a lasat pe holul întunecat, fuioarele cețurilor de afară s-au prelins pe sub ușă. Și, cine știe, dac-aș fi putut pătrunde măcar cu gându-n odaie, poate-aș fi văzut o umbră de om privind în gol pe fereastră, mângâind cu o nalucă de mână umbra cațelului Dora, adormită pe un vechi scaun cu arcuri de dincolo de timp.
Dragă cititorule, deschide acum cartea lui Dan Trif; când o vei termina o să-l iubești, ca și mine, pentru tot restul vieții!”
Dumnezeu să îi odihnească sufletul în lumină și culoare,să fie măcar acolo cel mai fericit și iubit copil!