Lucrând la o antologie de poezie de dragoste pe care Editura Cuantic m-a solicitat s-o îngrijesc, am rămas mai multă vreme în față cu un poem care mi-e drag, „Tu ești cea nouă”, a lui Walt Whitman. Ca și în cazul altor poeți, am recitit versurile autorului „Firelor de iarbă” întrebându-mă dacă-s potrivite pentru respectiva antologie; pentru că așa cum vei citi la sfârșit, ele vorbesc mai degrabă de iluziile dragostei.
Căutând să văd dacă în ultimii ani n-au apărut și alte traduceri ale poemului de mai sus, în afară de cea pe care o cunoșteam, făcută de George Macovescu (personaj oarecum controversat, scriitor, traducător, președinte al Uniunii Scriitorilor și ministru de externe) pentru volumul apărut în 1987 la Editura Eminescu, m-am trezit că Marele Internet repetă fără excepție aceleași erori:
– traducerea îi e atribuită eronat lui Mihnea Gheorghiu (care a tradus, într-adevăr, vreo patru volume din Whitman, dar nu tot ce a scris și nu această poezie)
– în text apar câteva greșeli; făcute cine știe când și probabil întâmplător de vreunul care a tastat în grabă; greșeli preluate apoi cu Copy-Paste peste tot, chiar și în locuri serioase.
Și uite-așa, pe cele mai cunoscute website-uri de poezie poate fi găsită doar varianta eronată, „Citatepedia” reia aceleași prostii, recitatori mai mult sau mai puțin cunoscuți rostesc grav pe Youtube tot varianta greșită.
Probabil n-aș fi pierdut vremea cu postarea asta, având în vedere că pe Walt Whitman nu-l mai citește prea multă lume, iar despre Mihnea Gheorghiu și George Macovescu știu și mai puțini. Dar mi-am amintit de-odată cum l-am cunoscut pe Whitman, o întâmplare suficient de frumoasă ca să merite câteva vorbe:
Era în toamna lui 1983, m-am hotărât cu greu să plec de la 2 Mai și Vama Veche, unde-mi făceam veacul măcar trei luni în fiecare vară, trăind cu bani puțini, fierbând în fața cortului pus direct pe plajă midii culese din mare sau știuleți de porumb furați din lanul de peste drum. În anul ăla m-am îndrăgostit de Ioana, fiica de 17 ani a unui actor de la teatrul Bulandra, frumoasă și plină de viață ca o flacără. Când la începutul lui octombrie n-am mai avut încotro, cu chiu și vai m-am îndurat să urc pe motocicletă, ca să plec înspre Cluj. Dar Ioana, fată cu inițiativă căreia nu-i eram nici eu tocmai indiferent, s-a „oferit” să o las și pe ea la București, în drumul meu spre casă. Așa că după ce am aflat surprins de la părinții Ioanei (oameni complet relaxați) că n-au nimic împotriva micii noastre aventuri, am pornit la drum încântați să mai furăm o zi împreună, pe traseul cel mai lung, prin Negru Vodă și-apoi traversând Dunărea cu bacul, la Călărași. Sigur că frigul toamnei și echipamentul (vorba vine) de pe vremea aia (Ioana n-avea nici măcar cască, așa că i-am oferit-o pe-a mea, ca un gentleman) ne-au oferit șansa mult mai importantă să stăm lipiți unul de altul, până la București.
Odată ajunși acolo, nici vorbă ca Ioana să mă lase să plec mai departe spre Cluj (cum în prostia mea eram gata să fac), așa că am rămas peste noapte la ea. Dar înainte de somn, fetei i-a mai venit o idee: m-a luat de mână, m-a scos vâjâind pe ușă și nu ne-am oprit decât la sala Studio a Teatrului Bulandra, aflată nu departe de casa ei. Era undeva pe lângă Grădina Icoanei, iar dacă nu mă înșel sediul cu pricina se numește în zilele astea „Sala Toma Caragiu”.
Fiind oarecum de-a casei (cum ziceam, tatăl ei era actor), Ioana știa o intrare dosită, așa că ne-am strecurat printr-un coridor obscur până în ultimul rând din sala întunecată, unde spectacolul începuse deja. Nu era vreo piesă de teatru, ci un recital de poezie. Și nu tocmai un recital, ci un lung, foarte lung monolog, spus de un singur actor. Și nu orice monolog, ci minunatul poem „Cântec despre mine însumi”, al lui Walt Whitman. Recitatorul era Florian Pittiș, care în ziua aceea împlinea 40 de ani. Acesta a fost cadoul pe care, după propria lui mărturisire, și l-a făcut lui însuși, lăsând o sală arhiplină să-l asculte. Iar noi, copii îndrăgostiți lăsați de capul lor, i-am sorbit cuvintele din ultimul rând, acolo unde intrasem pe hoțește.
Așa l-am cunoscut pe Walt Whitman, cel pe care mulți americani îl consideră poetul lor național, de a cărui optimism și vitalitate am rămas îndrăgostit pentru totdeauna.
Și dacă tot am început vorbind de poezie, de traduceri și de Copy-Paste, las aici și frumosul poem de la care am pornit. În paranteze pot fi citite variantele greșite care pot fi găsite peste tot pe internet, în defavoarea celei corecte. În care „idealul” se transformă în iubitul și „erou” în ecou. Cine vrea să se convingă, poate căuta originalul în engleză al poeziei.
Și încă un gând: cei care creează ceva sunt complet înghițiți de cei care copiază; sau comentează; sau interpretează. Așa se ajunge, tot mai des, ca variante greșite sau chiar agramate să fie distribuite cu emfază de unii ce vor mereu o scurtătură, uitând de multe ori uită să pomenească chiar și numele autorului. Și închipuindu-și tălâmb că dacă cu penele altuia te poți împodobi, o să poți chiar să zbori.
Tu eşti cea nouă?
de Walt Whitman
Ca să încep, te previn că, în mod sigur, sunt foarte diferit de ceea ce presupui;
Oare crezi că vei găsi în mine idealul (iubitul) tău?
Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?
Crezi că prietenia mea îţi va da deplină satisfacţie?
Crezi că sunt statornic şi credincios?
Nu vezi nimic altceva decât această înfăţisare, acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?
Crezi că te îndrepți, pe un teren solid, către un adevărat erou (ecou) ?
O, visătoareo, nu te-ai gândit că aș putea fi o Fata Morgana, o iluzie?
Traducerea: George Macovescu (Mihnea Gheorghiu)
