DOCTORUL, BULDOZERUL ȘI LIMBA

Am fost să susțin, cu energia și cu prezența, un prieten tânăr și drag care a înființat o companie medicală ce oferă niște servicii ex-tra-or-di-na-re: implanturi personalizate din titan, pentru oameni cu malformații congenitale, dobândite în urma unor accidente, ori a unor intervenții chirurgicale obligatorii dar mutilante. Implanturile astea nu restabilesc doar funcționalități ci, pe scurt, redau vieți. Readuc printre oameni semeni de-ai noștri care, terifiați de privirile holbate ale trecătorilor, agasați de întrebările lipsite de delicatețe ale cunoscuților sau obosiți ca nimeni să nu mai vadă în ei altceva decât infirmitatea, refuză să mai iasă pe stradă și-și petrec existența închiși în cămăruțe cu draperiile trase.

Nu intru în detalii legate de tehnologia care „repară” cranii, maxilare și șolduri, de neimaginat cu nu mult timp în urmă, scanând, simulând digital și printând 3D, cu precizie de nanometru, părți de trupuri schilodite de neșansă, de întâmplare ori de lipsă de noroc. Vreau doar să spun câteva vorbe despre întâlnirea de business în care prietenul meu, alături de alte 12 startup-uri, încerca să obțină finanțare pentru dezvoltarea acestei afaceri cu implicații atât de importante.
Surpriza a fost că, fără preaviz, toate discuțiile, întrebările și prezentările au fost susținute doar în engleză. Asta în fața unei audiențe compusă exclusiv din români și a unui juriu în care doar două persoane erau din alte țări decât România.

Înțeleg foarte bine argumentele în favoarea englezei, varianta tot mai probabilă a unei limbi planetare, visul limbii esperanto inventată la sfârșitul secolului XIX. Mă bucur și că orice român, maghiar, polonez ori turc are șansa să vorbească fără complexe și să fie înțeles fără interpretări, oriunde și de oricine. Dar nu pot să nu iau apărarea bietei limbi române oropsite, ținută ascunsă în camera din fund ca ruda de la țară, să nu facă gazda de rușine atunci când sosesc musafiri mai simandicoși. Pentru că văd în jurul meu o mulțime de semne prin care limba noastră e dată la o parte. Considerată limitată. Nepotrivită. Revolută.
Ori a-ți pierde limba, înseamnă a-ți pierde identitatea. Pentru că teritoriul comun și limba comună sunt cele mai importante lucruri care definesc națiunea. Poate voi fi considerat nostalgic, poate utopic, poate că fenomenul ăsta e implacabil și-n scurtă vreme nimic nu va mai putea opri procesul morții limbilor mici. Poate. In fond globalizarea și ștergerea oricărei identități (de gen biologic, de națiune, de rasă, de cultură și inteligență) sunt noul trend care vine de la apus și care e vârât cu de-a sila pe gât învățăceilor din est într-ale democrației, dacă vor să intre și ei în rând cu lumea. Sistemele de valori n-au fost niciodată mai fragile, mai perisabile, mai expuse la risc. Și-atâta timp cât copiii mei, crescuți într-o casă cu respect pentru limbă și cuvânt, ajung să-și traducă în dialogurile lor expresii din engleză în română și nu invers, probabil că limba română și-a început deja marele declin. Nu mai e nevoie decât să dispară o generație-două, oricum neadaptate frumoaselor timpuri moderne. Și-atunci ne vom cumpăra toți roșii de la Lidl chiar și în mijlocul verii, vom recita Eminescu în engleză ca să-l priceapă orice român, ne vom alăpta pruncii doar cu lapte UHT bine sterilizat și ne vom ospăta cu carne sintetică produsă în laborator.

Plecând de la frumoasa întâlnire cu nume neaoș (Level Up Health & Life Sciences Accelerator), cu mintea plină de „dedicated”, „comited to” și „problems vs opportunities”, de „future”, „business model”, „added value” și „seven days free trial”, m-am gândit ca fac parte, poate, din ultima generație care se mai pricepe să navigheze prin ambele lumi, aflate în plină coliziune. În curând formidabila lume nouă va înghiți trecutul nemestecat; iar viețile părinților noștri, cu serviciile lor înecate în zgură și clor, cu idealurile lor naționale jenante și de neînțeles pentru care au înfundat pușcăriile, vor părea la fel de îndepărtate ca omul cavernelor îmbrăcat în blana vreunui Ursus Spelaeus.

La plecare am trecut pe lângă un restaurant pe ușa căruia nu stătea scrisă nici măcar o singură vorbă în limba română. Și unde se putea plăti „Card Only”, of course. Apoi, în drum spre locul unde mi-am parcat motocicleta (bariera nu se deschide pentru „guests” și nici liftul nu pornește fără card dedicat), am văzut dincolo de gardul Business Center-ului pe care tocmai îl părăseam, câteva construcții dărăpănate care parcă implorau buldozerele să vină să le curme agonia. M-am oprit. Am aruncat o privire peste umăr. Am văzut un lung șir de femei și bărbați datorită cărora sunt aici. Mi-am amintit, nu știu de ce, de șantierele de la Salva-Vișeu și Bumbești-Livezeni, pe care nu le-am trăit, dar asta nu m-a împiedicat să onorez fiecare viață de tânăr pierdută acolo. Apoi mi-am spus că băieții mei nu vor mai trece prin asta. Și-apoi am plâns.

P.S.
Tare m-aș fi bucurat ca printre cele treisprezece idei de afaceri medicale prezentate să se fi găsit măcar una care, aplicând vreo tehnologie nouă, să facă cumva ca pacienții sărmani sau în vârstă, care rămân încetul cu încetul singurii mușterii ai spitalelor de stat, să nu mai fie înghesuiți ca animalele, ore întregi, pe holuri înguste ori în săli de așteptare triste. Să nu mai fie umiliți. Să nu mai fie expediați acasă sau dirijați mieros spre cabinetul privat a lui dom’ profesor. M-aș fi bucurat ca vreo linie de cod, scrisă de vreun IT-st cu asigurare ce acoperă orice risc, să facă cumva de rușine orice medic nedemn, sau măcar să-l oblige să aleagă între stat și privat, ca să nu considere mereu statul și pe cei care au contribuit o viață la asigurările de sănătate, o simplă vacă bună de muls. M-aș fi bucurat ca proprietarii clinicilor de milioane de euro, construite și dotate cu fonduri europene (obținute tot datorită sacrificiilor acestui popor), să aibă undeva, în capătul listei lor de prețuri pentru serviciile medicale, o mică rubrică de gratuități pentru năpăstuiții soartei. In semn de respect. Sau măcar, ca să rămânem ancorați în temă, pentru mult trâmbițatul „give forward”.
Și m-aș mai fi bucurat ca vreo tehnologie uimitoare, inventată într-o lume în care, dacă pronunți în preajma telefonului cuvântul „Cuba”, a doua zi ești invadat de reclame la cocktail-uri cu rom și la croaziere spre Havana, să imagineze un altgoritm care să nu mai permită niciunui nemernic să țină în ninsoare și ger bolnavii de cancer la poarta Institutului Oncologic de pe strada Republicii, în toate pandemiile care tocmai își iau avânt să se întoarcă.