Un glonț ușor ca pana, cu filigran de aur
și-a răsfirat de-odată metalele-amorțite
s-a strecurat dibace prin pletele-ncâlcite
și ți-a intrat în minte, prin creștetul de laur.
Ți s-a lovit cu clinchet de-un gând de răzbunare
a zgâriat în treacăt o noapte zbuciumată
ți-a răscolit buiestru tristeți originare
a ricoșat cu scrâșnet pe-o patimă uscată
și a scăpat afară, roșiatic de-ncântare
prin decolteul amplu din rochia dantelată.
În urma lui o pată ce se-ntindea trufașă
a-nstăpânit o gemă de purpură gingașă
pe pielea opalină din ambră sidefie
croită din hârtie cu gust de poezie.
Glonțul de-argint, la urmă, a fâlfâit ca pana
înspre pământ, cu gândul să-ți oblojească rana.
L-ai prins pe când să cadă, l-ai apropiat de buză
și-aproape-nduioșată, m-ai întrebat confuză:
Ăsta să fie, oare, gustul ciudat pe care
în orice gând ce-mi moare îl simt, dar nu-s în stare
să-ți spun de ce mă doare?
