Până acum vreo zece ani, când mergeam la frizerie mai ceream și câte-un bărbierit, nu pentru că nu puteam face eu asta acasă, ci pentru plăcerea răsfățului. Și-apoi erau senzațiile alea masculine gâdilitoare, cu briciul ce era ascuțit pe curea de un necunoscut îndemânatic cu figură de killer, cu sunetul firelor de barbă aspră secerate la câțiva milimetri de beregată. Pentru bărbați erau puține plăceri precum cel al bărbieritului la frizer, pe când femeile găseau zeci de răsfățuri la saloanele de înfrumusețare. Între timp lucrurile s-au mai schimbat, bărbații merg și ei să se epileze, nu refuză un mani-pedi, își fac tratamente faciale, hidratări intensive, remodelări corporale și lifting instant.
Dar odată cu intrarea triumfală a regulilor Uniunii Europene și în frizeria mea de cartier, nu-i mai pot cere domnului Ernő un ras. Într-o bună zi m-a anunțat că nu mă mai poate bărbieri, pentru că nu-i dă mâna să respecte toate normele severe despre care l-au înștiințat organele sanitare: pensule și caserole ce trebuie dezinfectate după fiecare client, obiecte tăioase de unică folosință, iar pentru aruncarea acestora trebuie să încheie un contract cu o firmă specializată în recuperarea deșeurilor periculoase, între timp fiind necesar să le depoziteze în recipienți speciali.
Eu n-am nimic cu normele astea, deși nu-mi amintesc ca în atâția ani de mers la bărbier să fi auzit măcar vreun caz în care vreun mușteriu să fi fost infectat sau să aibă vreo problemă. Dar dacă tot suntem atât de exigenți cu frizeriile, de ce nu și cu gropile ori cu gurile de canal de pe drumuri, care pun mai multe vieți în pericol decât frizerul Ernő? Și mai ales de ce nu există proceduri clare și inflexibile pentru spitale, acolo unde nu trece săptămână fără să se-ntâmple noi și noi dezastre?
Duminică seara eram la Clinica de Ortopedie din Cluj, acolo unde a fost dus prietenul meu Călin, ce a avut ghinionul să-și fractureze brațul. La intrare aceeași rampă abruptă, cu benzi din șmirghel antiderapant dezlipite, pe care aparținătorii speriați împing cărucioare cu roți stricate, ce gem sub greutatea noilor fracturați. Aceeași sală tristă de așteptare, neschimbată de câteva decenii, pe care am văzut-o de-atâtea ori cu prilejul accidentelor mele de enduro sau parapantă, al protezelor de șold ale mamei, cu prilejul tentativelor de recorduri cu bicicleta ale băieților mei, al vârstnicilor ridicați pe brațe de pe trotuare înghețate sau al prietenilor care au greșit aterizarea săriturilor, pe circuitele de motocross.
Oh, nostalgia tăcerilor apăsătoare, presărată cu suspinele înnăbușite de durere din sala de așteptare de la Ortopedie… Luminile ecranelor de telefon, desenând contururi de umbre pe fețele încruntate. Medici de gardă ce s-au născut gata îmbufnați, rezidenți tineri care par să fi rostit jurământul lui Hipocrate într-o altă viață.
Un televizor care nu mai funcționează demult, pe ecranul căruia un medic, exasperat de aceleași întrebări ale stupizilor de accidentați, a lipit cu scotch o foaie A4 tipărită la imprimantă. Foaia dă nepricopsiților niște lecții gratuite de medicină populară, suficiente pentru mințile înguste de pacienți:
„Fractură = Ruptură.
Entorsă = diferit de luxație”.
Citesc și mă-ntreb cum o fi în spitalul orășenesc din Salonta, sau din Caransebeș, sau din Buhuși, sau din Prundul Bărgăului, dacă în centrul universitar etalon al Transilvaniei așa ceva e cu putință. Poate și doctorii care-au mai rămas pe-aici visează la pacienții francezi mult mai potriviți pentru știința lor decât amărăștenii de români, deși de ceva vreme salariile pe care le primesc le concurează serios pe cele din multe țări occidentale. Mentalitățile, grija și respectul pentru pacient, par însă rămase de pe vremea banilor strecurați în buzunarul halatului, a săpunului Fa și a pachetului de cafea Jacobs de care nimeni din familie nu putea să se atingă, pentru că erau rezervate numai pentru doctori.
După o vreme, Călin primește cadou din partea sistemului sanitar o radiografie inclusă în asigurare; apoi i se recomandă o tomografie.
– S-o facem, zicem.
– A, nu, pentru asta trebuie să mergeți la o altă clinică, noi n-avem așa ceva.
– Să mergem, zicem din nou.
– Eh, nu-i așa simplu, pentru asta trebuie să chemăm o salvare.
– S-o chemăm, suspinăm.
– Asta ar fi posibil, problema e că o să dureze câteva ore până să vină; deplasarea asta nu se încadrează la urgențe.
Am priceput. Ne urcăm în mașina Mazda proprietate personală, aranjând cum putem în scaun brațul vinovat de deranj, cu articulația umărului făcută țăndări.
E miezul nopții când ajungem în curtea interioară a clinicilor de pe strada Clinicilor. Căutăm un centru radiologic pe care nu-l găsim nicicum. Fondurile europene, cu care poți să-ți cumperi chiar și un Ferrari ca să faci naveta de la Cluj la Boj-Cătun, n-au permis conducerii de azi măcar niște semne de îndrumare scrise de un pictor de reclame, ca la începutul anilor 1900, când aceste clădiri au fost construite.
Un asistent ieșit la o țigară ne arată cu degetul, fără să se ridice, o zonă incertă spre care să ne-ndreptăm. Ajungem acolo: pustiu. Mai facem câteva manevre cu mașina pe aleile înguste: pustiu, pustiu, pustiu. Nici țipenie de om de care să întrebi ceva. Las suferindul în mașină, urc niște scări și încerc să deschid o ușă. Clanța ruptă. Înăuntru lumină, așa că îmi vine ideea să bat în geam. Văd la timp o coală de hârtie lipită chiar pe geamul cu pricina, care mă amenință preventiv, cu majuscule: „NU MAI BATEȚI ÎN FEREASTRĂ !!!!!!!!!”. Cele 9 semne de exclamare mă duc cu gândul la cohortele de rătăciți, care au trecut ca și noi prin aceleași avataruri, în miile de nopți pierdute în negura timpului. Opresc la timp gestul cu degetul mijlociu încârligat, cuprins de penibil ca un adolescent care face declarații de dragoste unei prostituate de pe Calea Turzii. Citesc ce scrie sub mustrare:
„Pentru lift sunați la 0264-296.214.
Tehnician RMN: 0264.592.771”.
Și așa mai departe, încă vreo șapte rânduri. Formez temător primul număr, așteptând din clipă în clipă un pumn în figură sau cel puțin să se răstească cineva la mine.
– Da, vă trimit liftul, zice o Voce de serviciu
– Care lift?, întreb. Unde e liftul?
– Unde sunteți? – mă întreabă Vocea
Întorc privirea de jur împrejur:
– Am urcat niște scări, sunt lângă geamul pe care scrie să nu bat în fereastră. Văd un fel de construcție din sticlă, lipită de clădire.
– Ăla e liftul, zice disprețuitor Vocea de serviciu. Mergeți acolo și așteptați.
Mă îndrept spre punctul de extracție împreună cu Călin, care numai Dumnezeu știe cum a coborât singur din mașină. Ridicăm privirile spre cer așteptând să pogoare liftul, ca lumina Paștilor ce se apropie. Mă simt ca un personaj de film, într-un amestec de Interstellar, Războiul lumilor și Așteptându-l pe Godot. Ușa se deschide. Întrăm. În urma noastră portalul se închide. Liftul pleacă. Se oprește la un etaj cu holuri pusti. Mă aștept să văd din clipă în clipă borcane uriașe în care bolborosesc nutrienți ce hrănesc morule diforme, pregătite pentru donări de organe. Trece o Umbră, așa cam la 30 de ani. Salut Umbra. Nici un răspuns.
– V-am salutat, zic.
– Ah, da, zice Umbra, uitând totuși să-mi răspundă la salut. Sunteți pentru CT?
– Da, zic. Că doar n-om fi pentru concursul de Miss UPU – adaug, însă numai în gând.
– Poftiți.
Împreună cu Umbra îl manevrez pe Călin, care nu scoate niciun sunet, dar pe chipul căruia defilează asemenea grimase, încât durerile facerii ar semăna cu un zefir de primăvară. Cumva îl urcăm pe masă, apoi îl acoperim cu o pătură de plumb, să-i țină de cald prin răcoarea unor vremuri atât de suspecte. Aparatul tomograf îl suge în burta lui, ca pe Iona în măruntaiele balenei. Călin e plin de cruciulițe trasate de un laser roșu peste haine, mă trezesc că mi-l închipui drept JFK în Dallas, pe vremea când Lee Harvey Oswald l-a confundat cu o țintă din poligon. Sau cel puțin așa se spune, că 56 de ani n-au fost de ajuns pentru ca băieții care-i învață pe toți ce-i viața și democrația să rezolve această enigmă.
Tomograful icnește ca o batoză la treierat, pufnește nemulțumit și-apoi, după ce mai gâfâie o dată, scuipă niște biți direct pe monitorul vegheat de Umbră.
– Vreți să vedeți? întreabă Umbra, cu satisfacție de Ucenic Vrajitor care-și împresionează victimele cu o știință ocultă, de neînțeles pentru mințile lor înguste.
– Vrem.
Așa că vedem. Oase crăpate și cioburi împrăștiate în jurul omoplatului. Ce frumos e trupul omenesc pe dinăuntru. Ca trupul femeiesc pe dinafară.
– Am o întrebare, îi zic Umbrei înainte să plecăm victorioși cu DVD-ul, spre Ortopedie. Vi se pare firesc labirintul ăsta cu capcane, prin care sunt nevoiți să rătăcească pacienții care au o urgență? Dar biletul de amenințare din geam, vi se pare civilizat? Nu vă sună cumva a lipsă de respect felul în care e tratat omul suferind, în orașul de 5 stele?
– Ba da, zice. Dar de asta răspunde conducerea.
Aceeași poveste pe care-o aud de când mă știu. Nimeni nu consideră niciodată că e responsabilitatea lui. Măcar un strop. Îmi amintesc de Kate, o americancă de 60 de ani care la începutul anilor ’90 mi-a spus în fața unui podeț șubred din Cheile Turzii, peste care a refuzat să treacă: „Tu să repari podul. E responsabilitatea ta. E podul tău. Sunt Cheile tale. Cine altcineva să-l repare?”. M-a învățat și cum s-o fac, dar asta e o poveste pentru altădată. A fost una din cele mai importante lecții pe care le-am primit.
Ieșim din clădire, merg să plătesc parcarea. Automatul de plată e cocoțat în cel mai înalt loc, la capătul unui lung șir de trepte, numai bune să verifici dacă mai ai sau nu extrasistole. Cei 80 de lei pe oră or fi rezolvat problema locurilor de parcare, dar parcă la ora asta ar putea și aparatul ăsta să fie mai generos.
Îmi mai amintesc ceva. O noapte asemănătoare, în urmă cu 30 de ani. Băteam aceleași clinici ale Clujului, dar de data aia în postura de victimă, pe scaunul din dreapta al Oltcit-ului condus de prietenul meu Eliade. Coborât din niște munți, fără să mă pot mișca, paralizat de la gât în jos în urma unui accident de parapantă. Căutând un loc unde să mi se facă o radiografie de coloană. Refuzat peste tot și expediat fără menajamente de la o clinică la alta.
– „N-avem aparat decât pentru membre”, ne-a zis medicul de la aceeași Clinică de Ortopedie.
– „Eu îl trezesc pe domnu’ doctor de gardă, dacă insistați – ne-a zis portarul de la Neurologie; dar îl trezesc degeaba, vă spun eu sigur că aparatul nostru e stricat. Și-n plus dom’ doctor e foarte nervos când e trezit din somn, să nu ziceți că nu v-am spus!”
Îmi amintesc că m-am simțit ca-n versul colindului: „Și-n Viflaimul mare nimenea nu-l primea”.
Ajungem înapoi la Ortopedie. În cei 30 de ani lucrurile s-au schimbat, totuși: la întrare sunt două uși de sticlă, automate.
