23 octombrie. Cine-o să-și mai amintească de ziua asta caldă, căzută peste Cluj? Numai dacă nu cumva tocmai azi ți s-a născut vreun prunc. Sau dacă ai făcut azi dragoste pentru prima oară. Ori dacă s-a stins cineva care ți-e drag. Dacă iubita nu ți-a spus tocmai astăzi „da” și ți-a umplut inima de speranțe. Sau dacă n-ai aflat chiar în această zi că un vierme rău îți roade trupul pe dinăuntru și ornicul începe să numere orele. Altfel, 23 octombrie e o simplă zi de toamnă, care o să se topească discretă, așa cum a venit.
N-am mai ieșit seara de ceva timp. Mă opresc pe o bancă, undeva în orașul vechi. Printre mașini și trecători flușturatici, aud deodată pașii lui Blaga. Oare cine-i mai aude? Cândva, nu demult, acesta a fost orașul lui. Apoi a fost orașul lui Leonida Neamțu, al lui Bakonsky, al lui Valeriu Anania, al lui Buzura. În toamne la fel ca asta, ieșind din redacția de la Steaua ori a revistei Tribuna, se înfundau în câte-o cârciumă boemă și se-amețeau cu rachiu amestecat cu vise.
O vreme a fost și orașul meu. Dar fetele ce păreau atunci atât de nonconformiste și prietenii care-i înțesau altădată terasele, stau azi cuminți în apartamente confortabile, înghit pastile ordonate pe zile, tremură de spaima știrilor de seară sau plâng toate visele neîmplinite ale tinereților.
Acum, parcă mai mult ca oricând, Clujul e orașul turiștilor și al tinerilor nedespărțiți de telefoane, care n-au auzit nici de Blaga, nici de Leonida, nici de Bakonsky, nici de Buzura.
Un om în cărucior îmi trece prin față. Aproape fără efort îl ridic din scaunul cu rotile, îi ofer picioarele mele și primesc la schimb locul lui de mușama uzată. Rămân în mijlocul trotuarului, oameni grăbiți trec pe lângă mine, încasez în plex toate privirile venite de sus în jos, orașul începe să se-nvârtă în jurul meu cu o viteză tot mai mare, amețitoare. Mă șfichiuie ca niște șrapnele priviri indiferente, priviri milostive, priviri piezișe, priviri grăbite, priviri nepăsătoare. Priviri care ricoșează din mine, fără să vadă altceva decât un infirm.
Sar din scaun și mă trezesc scriind mesaje la un colț de stradă, în timp ce trag degajat dintr-o țigară. Apoi intru în zbor într-un autobuz luminat care se-ndreaptă spre Mănăștur, iar de-acolo spre marele Florești. După care îmi trag sufletul într-o librărie caldă, cu o carte în mână, pe un scaun plușat.
O mână nevăzută mă prinde de guler și mă readuce pe banca mea. Orașul mut își primește dintr-o dată sunetele înapoi. Îmi privesc ceasul. E timpul. Mă ridic, trec printr-un hol, urc mai multe rânduri de scări, ajung într-o mansardă luminată. Aud de departe zumzet de oameni și clinchet de pahare. În încăperea asta e sărbătoarea unui necunoscut. A unui prieten. Pe cât de necunoscut, pe atât de prieten, de drag și de apropiat. Camarad de simțire. Complice în marea poveste a artei.
În urmă cu câțiva ani, la un spectacol de operă, aproape că n-am putut să ascult muzica, de frumusețea costumelor și a scenografiei. După spectacol i-am spus Dianei: „Cine a făcut costumele? Omul ăsta e genial. Trebuie să-l cunosc”. „Valentin Codoiu”- îmi zice. M-a dus în culise, mi l-a prezentat. Ne-am strâns mâinile, i-am mulțumit cu câteva vorbe, probabil elogioase. Mai că se uita în spate, neîncrezător, să se asigure că pentru el sunt aprecierile. După un spectacol de operă nu-i mare înghesuială de admiratori ai scenografului în culise.
Valentin n-avea de unde să știe că fac asta rar; că nu spun decât ce cred și când simt; și că atunci când ceva mă atinge, când recunosc valoarea, nimic nu mă oprește să străbat lumea ca să întorc măcar respectul și mulțumirile câtorva cuvinte unui om care mi-a îmbogățit sufletul.
Nu l-am mai văzut de atunci. Dar am aflat că Valentin pictează de-o viață. Iar în seara asta a avut vernisajul unei expoziții personale, într-o mică galerie din centrul orașului. A fost o șansă să fiu acolo, trebuia să fiu acolo. M-am grăbit venind de la câteva zeci de kilometri ca să ajung la timp. Vernisajul nu e doar sărbătoarea artistului, dar și a artei. Și a tuturor celor care iubesc arta. La fel ca lansarea de carte, la fel ca premiera unui spectacol de teatru sau de operă. E o șansă să fii martor la o astfel de clipă fastuoasă. Știu bine câte zile, câte nopți de muncă și căutări are în spate clipa asta. Clipa când creatorul e pentru scurtă vreme în lumină. Clipa lui de glorie.
E fără îndoială o șansă și mai mare să ai în preajmă oameni care crează. Sunt cei mai prețioși oameni de pe Pământ, oricât ar fi azi de nebăgați în seamă, în hărmălaia unui secol suspect.
M-am obișnuit demult că apropiații și prietenii (să pun ghilimele, să nu pun?) nu se omoară să-ți fie alături în astfel de momente. Momente în care dăruiești fără să ceri nimic în schimb. Ce vernisaj? Probabil dacă e gratis, e ieftin. Bătălia pentru timpul cuiva e câștigată mereu de rețele sociale și de telecomandă. Sau poate avantajele unui oraș ca și Clujul, în care nu există nici măcar o zi fără o mulțime de expoziții de artă, se măsoară doar în numărul de restaurante, stadioane, mall-uri și cluburi. Poate.
În cele din urmă fiecare folosește orașul după cum crede de cuviință. Fiecare își onorează propriul sistem de valori.
Valentin a lucrat o viață întreagă printre artiști, la Opera din Cluj. N-am văzut la vernisajul lui nici măcar unul din cei pe care i-a servit cu talentul său și pe care i-a ajutat să strălucească. Solidaritatea artistică măcar? Blowing in the Wind.
Dar toate astea nu-s treaba mea. Treaba mea e să-mi fac, atât cât mă pricep, viața mai frumoasă. Mie și celor care mă însoțesc de bună voie în călătorie. Și a celor care au nevoie de darurile mele și care simt că li se potrivesc. La rândul meu iau și eu nesătul, hulpav, darurile orașului, darurile altora, ori de câte ori îmi ies în cale.
Pe lângă pictură, pe lângă zâmbetul unei prietenii pe cale să se nască, azi am fost răsplătit cu o înserare ce cade peste oraș, văzută dintr-un pod al vechiului burg. Am mai fost răsplătit cu Livia Drăgoi, o mare doamnă cu vorbe de aur. Și-am mai fost răsplătit cu Cristina, soția lui Valentin. O știam doar de câteva clipe când i-am spus de la obraz: „Cristina, tu împrăștii lumină”. Iar Cristina, neobișnuită să deosebească în vorbele unui necunoscut complientul politicos de revelația lăuntrică, m-a pedepsit cu un zâmbet condescendent. Am zâmbit și eu, încântat că știam deja de unde vin măcar o parte din puterile lui Valentin.
Și am mai fost răsplătit azi cu ceva: multe gânduri luminoase cu oameni ce desenează împreună chipul orașului; în drum spre căsuța mea de la marginea pădurii; într-o seară de cerneală coborâtă peste Cluj. O seară așa cum n-o să mai fie alta.
