Motto:
În prima zi din restul vieții
Zeii vor merge la braț cu poeții
I
Cel mai rău lucru pe care-l poți face unui poet e să-l uiți. Iar următorul e să-l ridici prea sus pe un soclu, și astfel să-l faci să mai moară o dată. Așa că vom rememora cât mai des poeți urcați la ceruri, fie c-au fost importanți, fie prea devreme uitați. Ne vom aminti că au fost oameni în carne și oase, că au avut vise, slăbiciuni și suferințe, la fel ca oricare dintre noi. Și vom mai corecta, când ne stă în putință, câte o nedreptate care li s-a făcut; pentru că online-ul, cu substitutele lui de cultură rapidă, face ca tot mai frecvent vorbe sau părți din creația unui om să fie atribuite altcuiva, doar pentru că acesta din urmă are un nume mai sonor.
Cu 87 de ani în urmă, în 31 martie 1938, doi tineri frumoși, Zebi și Magda, au decis să se căsătorească. Se iubeau și credeau că asta e de ajuns. El, Eusebiu Camilar, avea 28 de ani; iar ea, Magda Isanos – aproape 22. Zebi era deja un poet cunoscut, ea se pregătea să devină. Talentul și norocul au făcut ca astăzi să o știm și s-o purtăm mai mult în suflet pe poeta Magda Isanos decât pe poetul Eusebiu Camilar, chiar dacă el a avut o perioadă de creație mult mai îndelungată. Dar măcar lui îi vom face la sfârșit un strop de dreptate.
Născut într-o familie de țărani sărmani, undeva într-un sat de lângă Suceava, toată copilăria și prima tinerețe a lui Zebi au stat sub spectrul foamei și al sărăciei. A început să scrie pe la 14 ani, dar mai tot ce a creat în prima perioadă a purta amprenta lipsurilor sau a unei maturizări forțate și prea timpurii.
Scria cuiva: „Pe mine n-are cine să mă ajute. Mama este săracă lipită pământului și de la ea nu pot cere nimic…Căci cu grelele petrecute până la vârsta de 25 de ani – mi-am păstrat încă o bună parte din ceea ce se cheamă respect de sine însuși”. Și de asemenea: „M-ați cunoscut înfometat; mai apoi ca operat de apendicită, boala boierească. Abia scăpat din ghearele durerii provocate de o operaţie neîngrijită – iată-mă-s nevoit să-mi închid trupul și vremea într-un sanatoriu de tuberculoși. Scrisul îmi e singurul echilibru al vieţii”. Ori: „Marea mea durere e că n-am unde mă duce. Acasă în sărăcie de pâine și speranță simt că nu mai pot ședea. Simt că n-am nici un sens, dar nici cu ce trăi”. Așa că a plecat la Iași, unde a reușit să se angajeze ca gazetar și unde a cunoscut-o pe Magda.
Ea venea dintr-o familie bună, ambii săi părinți erau medici. La vârsta de numai un an și jumătate s-a îmbolnăvit de poliomielită, și doar devotamentul și grija desăvârșită a mamei au ținut-o în viață. În urma bolii a rămas pentru totdeauna cu un beteșug la un picior, ce i-a dat o dificultate vizibilă la mers. „A zăcut mult şi greu, a rămas cu glezna stângă inertă, ca piciorul rupt al unei păpuşi. A purtat, ca un memento, urmele bolii şi a rămas cu teamă de fericirile prea mari”, scria după ani Elisabeta, fiica Magdei și a lui Zebi.
Magda Isanos a început să publice versuri încă de la 16 ani. O informație interesantă, pe care am găsit-o într-un extras al Arhivelor Naționale ale României și care mă duce cu gândul că a fost un fel de precursoare a feministelor, este că în 1933 a câștigat la București premiu II la un concurs al Societatății „Tinerimea română”, cu o temă privind drepturile femeilor. Magda a urmat cursurile facultăți de Litere și Filozofie, în paralel cu cele ale Faculății de Drept, pe care a absolvit-o în 1938.
Pe Eusebiu Camilar l-a cunoscut la întâlnirile Societății „Noua Junime”, și nu după mult timp au decis să se căsătorească. Lucrurile s-au dovedit a nu fi tocmai simple, pentru că atunci când au fost înștiințați despre planurile lor de căsătorie, părinții poetei n-au fost deloc de acord cu asta. Mama Magdei a sosit la Iași și a vrut să afle detalii despre viitorul ginere: „cine-i”, „de unde-i”, „cu ce se ocupă”, „ce studii are”, „din ce trăiește”, „din ce o să trăiți”… Întrebări pe care le-am tot întâlnit fiecare, până în zilele noastre. Mi-a rămas în minte unul din răspunsurile pe care Magda i le-a dat mamei: „Îl iubesc… Cum era să-l întreb ce studii are?” Da, se iubeau, și asta le era de-ajuns, ca oricărui tânăr de ieri și de azi.
În cele din urmă cei doi au avut puterea să treacă peste toate, și s-au căsătorit; martor la starea civilă le-a fost George Lesnea. Într-o scrisoare pe care a trimis-o mai târziu părinților, Magda spunea: „Eu sunt foarte fericită, cred că nu e exagerat să spun că ne iubim în fiecare zi mai mult. Ne-am pus verighetele, ne stau foarte bine, nici largi, nici strâmte… Zeby îmi aduce flori din oraș, îmi lustruiește pantofii și nu mă lasă să fac treabă, de parc-aș fi o principesă în exil. Câteodată mi-i frică. Atâta fericire poate supăra pe Dumnezeu.”
N-au avut însă parte de o fericire tocmai liniștită. După nici 3 ani împreună, în 1941 Zebi a fost chemat sub arme, războiul era în plină desfășurare. Magda a făcut în locul lui toată munca în redacția ziarului „Voința”, care însă și-a încetat după scurtă vreme apariția din lipsă de fonduri. În ziua de 8 iulie a aceluiași an 1941, a născut-o pe Elisabeta, la rândul ei o viitoare scriitoare.
În luna martie 1944, soții Camilar au fost nevoiți să plece în refugiu. În noaptea de 5 spre 6 iunie un bombardament de aviație a distrus toate manuscrisele celor doi scriitori, din locuința lor de la Iași; a supraviețuit doar un caiet, cu patru povestiri inedite. Aflați la București, spectrul bombardamentelor i-a împins pe Zebi și Magda să caute siguranță undeva, într-un sat din Argeș. Iar când nenorocul a făcut ca armata sovietică să ajungă tocmai în acea zonă, au plecat prin păduri, în bejenie, cu carul tras de boi. Au ajuns din nou la București în septembrie. Unde la doar două luni, în urma unei boli de inimă ce debutase cu 2 ani înainte, Magda Isanos s-a stins în locuința părinților săi, din strada Popa Nan 49. Era 17 noiembrie 1944. Avea 28 de ani.
În urma poetei a rămas un singur volum de versuri, apărut în 1943. Ca și cum războiul, bombardamentele și perspectiva morții, care și-au lăsat amprenta pe scrierile sale din această perioadă, n-ar fi fost suficiente, Magda mai avea un obiciei care ne-a lipsit de mai multe din scrierile sale. Spunea prietena ei cea mai bună de-atunci: „din când în când, își rupea caietele sau le ardea; pe unul l-a aruncat, într-o vară, în mare“.
Eusebiu Camilar nu s-a recăsătorit niciodată. În 1965 s-a stins și el din viață, la 55 de ani, în urma unei operații la ficat. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu, lângă Magda. A lăsat în urmă o operă ce însumează peste 50 de titluri, poezie, proză dramaturgie, împreună cu numeroase traduceri din Kalidasa, Eschil, Aristofan, Ovidiu, Omar Khayyam, Puşkin, Gogol, Soloviov, Maxim Gorki. Poate generațiile mai vechi își amintesc de volumul lui de povestiri eroice, o îmbinare de povești, legende și istorie autentică, dintre care cea reprodusă și în manualele școlare era „Stejarul din Borzești”; sau poate de repovestirea atât de reușită a celor 1001 de nopți, la care apropiații spun ca a lucrat mai bine de 10 ani.
Fiica lui Zebi și a Magdei, Elisabeta (Zuța)Isanos, a fost la rândul ei o remarcabilă poetă și prozatoare, cu zeci de volume publicate. A fost de asemenea autoarea celei mai remarcabile traduceri a lui Eminescu în limba franceză, muncă sisifică la care a lucrat cu dăruire ani de zile. A tradus, tot în franceză, și poemele mamei sale, într-un volum bilingv de „Poezii/Poésies”, apărut în 1996. Ca unul care a avut plăcerea să parcurgă și varianta franceză, pot mărturisi că de multe ori nu mai știam care e traducerea și care originalul; ce calitate mai mare să poți găsi unei tălmăciri de versuri?
Elisabeta Isanos a plecat dintre noi cu eleganță și discreție, așa cum și-a trăit și viața, în anul 2018, la aproape 77 de ani.
II
În urmă cu 3 ani, în anul 2022, am avut o corespondență de câteva zile cu dl. Eusebiu Goian, unicul fiu al Elisabetei Isanos și nepot al Magdei Isanos și al lui Eusebiu Camilar. Cu ajutorul său, dublat de exegeza profesorului, criticului și istoricului literar Constantin Călin, prieten și biograf al lui Camilar, am reușit să deslușesc un lucru care mă urmărea demult.
Încă din anii ’80, la cenaclul Flacăra condus de Adrian Păunescu, una din melodiile de succes care a ajuns să fie iubită de toată lumea a fost „Ulciorul”, pe muzica Iuliei Iosipescu. Fie că a primit informația de la cântăreață (care a modificat și adaptat unele versuri), fie din altă parte, Păunescu a propagat informația eronată că versurile acestui cântec îi aparțin lui Omar Khayyam, poet persan care a trăit cu aproape 1000 de ani în urmă.
Ca vechi iubitor al versurilor lui Khayyam și cunoscător al diverselor traduceri pe care le au în limba română, știam că poetului persan (care a fost de asemenea un matematician și astronom celebru) i-a fost atribuită doar paternitatea unui număr realtiv mic de rubaiyate și nicidecum vreo altă formă de creație poetică. Să menționăm că rubaiyatele sunt un fel de versificare specifică limbii persane, asemănătoare catrenului, sunt compuse din 4 versuri și exprimă o idee filozofică sau mistică. Versurile 1, 2 și 4 rimează între ele, iar versul 3 rămâne alb. Ritmul și muzicalitatea limbii persane (farsi) dă un sens special acestei tipologii de versificare ce cu dificultate poate fi reprodusă în altă limbă. Mileniul scurs între timp și puținătatea surselor originare au făcut ca numărul de rubaiyate ce-i sunt atribuite lui Khayyam să cunoască o mare fluctuație, între un minim de 50 și un maxim de 1200. Numeroasele variante de traduceri în engleză, franceză și germană făcute de-a lungul timpului, urmate de traduceri la traduceri făcute în multe alte limbi, multiplele manipulări, note, glosare și influențe ale traducătorilor, au dus și ele la distanțarea textelor rezultate de textul sursă și a făcut posibilă apariția acestui număr incert de variante, amestecate cu numeroase scrieri apocrife. După cum spunea un foarte bun traducător de limbă arabă, profesorul băcăuan Gheorghe Iorga, în studiul său „Paradoxalul Omar Khayyam: Avatarurile unui mit literar”, apărut în anul 2015 la Editura Paralela 45, „Rubaiatele au fost practic confiscate începând cu 1859. Prin traducerile în engleză și franceză ale lui Edward Fitzgerald și Jean Baptiste Nicolas, spațiul literar francez și englez s-au îmbogățit, iar Omar Khayyam a devenit universal”.
În genere se consideră că un număr de maxim de 2-300 de rubaiyate îi pot fi atribuite cu un grad de siguranță rezonabil lui Khayyam. Cea mai reușită traducere a lor în limba română, care-i aparține regretatului poet și critic literar ieșean George Popa, cuprinde în ultima edițe, a IV-a, un număr de 261 de rubaiyate.
Care să fie legătura între Omar Khayyam și familia de scriitori Camilar – Isanos despre care a fost vorba în prima parte? Încă din tinerețe Eusebiu Camilar a tradus din versurile poeților persani Saadi, Firdoussi și Khayyam. Accente stilistice ale celui din urmă pot fi regăsite în mai multe poezii ale lui Camilar, lucru pe care-l subliniază și fiica sa, Elisabeta Isanos, în studiul „Eusebiu Camilar și cultura orientală”: «Semnificative în acest sens sunt poeziile Însemnări pe o masă de han (revista „Însemnări ieşene”, dec. 1937), Cântec la marginile somnului (ibid.), Însemnare pe o masă de han (vol. „Chemarea cumpenelor”, 1937):
„Simți? În noi olarii vremii cântă,
Lutul pentru vase şi-l frământă.
Ni s-or stânge gurile-n dogoare
Când vor arde vasele-n cuptoare.
Mâne-o să ne-adune faurul
Pe la vad de râuri aurul,
Să ni-l vândă prefăcut inele
Fetelor cu ochi de viorele.
Mâne căprioarele pădurii
Îți vor paşte trandafirul gurii –
Şi-ți vor paşte mieluşei plăpânzi
Viorica ochilor tăi blânzi”
(„Cântec la marginile somnului”
Aflat sub influența vădită a scrierilor lui Khayyam, la traducerea cărora lucrase, Eusebiu Camilar publică în revista Cetatea Moldovei, numărul din februarie 1943, poezia „Rămâi să mai ciocnim o cupă”. Această poezie are douăzeci de versuri și a fost mai târziu reprodusă în capitolul „Din periodice” al volumului „Călărețul orb”, apărut la Editura Minerva, în 1975.
După ce mi-a confirmat în corespondența avută acest lucru, istoricul literar Constantin Călin mai adaugă: „ Motivul ulciorului e prezent în mai multe din catrenele lui Omar Khayyam, vedeți pentru aceasta “Ai clipa doar…” o versiune românească a catrenelor, de Elisabeta Isanos, Editura Lucman, 2007. Sugestia de la care pleacă Eusebiu Camilar pare a veni de la Khayyam, dar poemul este o dezvoltare personală a motivului. Deci nu este traducere și nici adaptare”.
În ce o privește pe Elisabeta Isanos, fiica lui Eusebiu Camilar și a Magdei Isanos, pe lângă propria ei creație literară impresionantă, a dus la bun sfârșit un vis pe care tatăl ei nu l-a împlinit decât în mică măsură, și a oferit liricii în limba română o nouă traducere a lui Omar Khayyam, de o calitate poetică deosebită, cuprinsă în volumul menționat mai sus de criticul Constantin Călin.
Chiar dacă originalitatea creației Magdei Isanos este indiscutabilă, am găsit totuși între versurile ei cel puțin câteva ce par să fie influențate de creația poetului născut în anul 1048, la Nishapur:
„Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate naintea spicelor sã cazi,
Stăpâni când nu suntem decât pe azi,
Nu te gândi la mâine, nici la ieri”
(din poezia „Înțelepciune”)
Reproducem la sfârșit poezia autentică a lui Eusebiu Camilar, așa cum a apărut ea în 1943, cu speranța că numeroasele încurcături în atribuirea paternității și formei ei originare nu vor mai fi subiect de polemici. Adăugăm apoi și o poezie a Magdei Isanos, frumoasă ca o nestemată, întru celebrarea și neuitarea unui cuplu de poeți atât de frumos și de rar, din literatura română.
RĂMÂI SĂ MAI CIOCNIM O CUPĂ
Eusebiu Camilar
Rămâi să mai ciocnim o cupă la hanul vechi de pe coclaur,
Căci pentru vin și pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să-neomorâm tristețea și setea fără alinare
Cu vin albastru de la hanul din valea umbrelor fugare…
…Știi tu, frumoaso, că ulciorul din care beai înfrigurată
L-a făurit din țernă sfântă, din țerna unui trup de fată.
L-a făurit cândva olarul cel inspirat de duhul rău
Din țerna unui trup de fată frumos și cald ca trupul tău…
Ca mâine-om putrezi-n morminte, uitați, nepomeniți de nime…
Ca mâine vor veni olarii să fure lut din țintirime;
Și trupul tău care mi-e astăzi cel mai dorit dintre limanuri,
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeții pe la hanuri…
Înmiresmează-te, frumoaso, ca pe-un altar, cu mirodenii,
Cât ochii îți sunt plini de flăcări, cât zarea-i plină-i de vedenii,
Atât cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii,
Căci mâine în zadar vei bate la porți de suflete pustii…
Iubește-mă acum, căci anii pe năzuinți ne-or pune frâuri,
Căci zilele vieții noastre se duc ca undele pe râuri;
Și trupul tău care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri,
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeții pe la hanuri
MURIM… CA MÂINE
Magda Isanos
E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi o să mai steie
voioși, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare…
Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
și celălalt – și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zâmbim,
noi, care-așa de repede murim.
Eusebiu Camilar și Elisabeta Camilar Isanos, în Cișmigiu
Omar Khayyam, 1048-1131
În prezent există 3 statui ale lui în lume: la Nishapur (Iran), la Universitatea Oklahoma (SUA) și la Florența (Italia).
Peste 150 de compozitori au fost inspirați de versurile lui
