N-am întâlnit un popor mai muzical decât cel din Cabo Verde. Las la o parte talentul, nu bag în seamă nici gena care face câte-o nație mai dăruită pentru muzică decât alta. Observ un singur lucru, care face cât toate celelalte la un loc: bucuria de a cânta.
Poate cel mai bun exemplu e Tocatina:
Câțiva oameni se întâlnesc seara într-o cârciumă de cartier. Să bea o bere, să schimbe o vorbă, să ronțăie o jumară. Intotdeauna unul are cu el și o chitară. Dacă nu, scoate la bătaie proprietarul cârciumii una, că doar casă fara chitară și savană fără girafe, care va să zică nu există. Apoi e nevoie de un ukulele. Nu știu cum se face, dar mereu cineva are unul prin geantă. Dacă nu, îi împrumută proprietarul unul, că are și de-ăsta. Și uite-așa, cu încă un instrument-două, cu o coadă de lingură lovită de masă, cu un capac de bere frecat de o sticlă sau cu orice mai găsesc la îndemână, niște bărbați în toată firea, în loc să-și vadă de un rummy sau de un filcău ca pe la noi, cântă până târziu în noapte. Își dovedesc pe rând abilitățile, se armonizează unul cu altul, își cântă noile compoziții și se provoacă pe rând la improvizații; toate astea în timp ce nu uită să soarbă din când în când din paharul cu vin sau cu bere de pe masă. Seara se încheie atunci când vrea bunul Dumnezeu sau când se termină băutura.
Și mai surprinzător, în orice cârciumă măruntă de cartier se cântă. In timp ce unii beau, mănâncă, vin sau pleacă (ca la Mamazinha), artiștii se rotesc pe scena improvizată iar muzica se naște mai natural decât am văzut vreodată. Cântăreții nu vin să câștige averi. Nici publicul să halească neapărat pe fundal sonor. Muzica face pur și simplu parte din viața oricărei comunități, de la cel mai sărac până la cel mai bogat cartier; așa că nu-i nicio mirare când cineva se ridică de la o masă oarecare ca să-l înlocuiască pe chitaristul care tocmai are nevoie de o pauză de bere. Toți știu cântecele, toți trăiesc nostalgia sau bucuria din cuvinte, toți îi iubesc și-i aplaudă pe cei care-i emoționează. Artiștii, care nu s-ar face de râs pe nicio scenă profesionistă, mai au întotdeauna o meserie: arhitect, pălmaș, electronist, deputat, muncitor pe șantier.
Unde, deci, altundeva era să se nască Cesaria Evora, diva desculță? Care, după frumosul obicei de la ea de-acasă, nu uita niciodată ca între piese să se mai hidrateze cu câte-un păhăruț de licoare și să se dedulcească cu câte-o mahorcă, indiferent de cât de simandicoasă era scena pe care cânta.
Așa că dacă întâmplător ești cântăreț de orice fel, dacă nu știi încă încotro te indrepți
, dacă ești pe cale să te crezi buricul Pământului și mai ales dacă ai uitat că orice muzică ar trebui să însemne BUCURIE, dă fuguța și ia-ți un bilet de avion în insulele Capului Verde. Dacă se poate fără dată fixă de întoarcere.
DUPA TOATE RAZBOAIELE marsave si dupa toate razboiele penru o lume mai buna si mai democratica am uitat de muzica asa ca propun Sangue de Beirona.Multumesc