Nici urmă de apăsare sau pesimism în cărțile lui Leonida Neamțu. Asta e cu atât mai special cu cât și-a trăit viața, de la un capăt la altul, doar în imperiul „binecuvântărilor” comuniste. Ar fi tentant, deci, când vorbesc despre Leonida, să scriu relaxat ca Leonida. Voi reprima această tentație, nu pentru că optimismul și stilul lui degajat n-ar fi bune de urmat, dar m-aș simți ca un epigon într-o lume prea mercantilă, în care el cu greu și-ar mai fi găsit rostul.
Au trecut trei săptămâni de la întâlnirea organizată de Publisol la Biblioteca Județeană din Cluj, în 10 mai. Am încă multe sentimente amestecate. Deși am așteptat mai bine de treizeci de ani momentul ăsta, n-am putut să mă bucur de el cum mi-aș fi închipuit. Poate pentru că a trecut prea multă vreme, iar atunci când așteptarea durează prea mult, ceva din entuziasm se ofilește. Poate pentru că am înțeles din nou că Leonida nu-i pentru oricine, oricât ar părea de lejer și oricât de mult mi-aș dori să fie citit de toată lumea. Poate pentru că mi-a fost mai limpede ca oricând cât e de dificil să faci pe cineva să-l înțeleagă, deși e atât de accesibil. Leonida nu trebuie povestit, Leonida trebuie citit și simțit, trebuie să intri fără grabă în lumea lui, pe care n-o să mai vrei s-o părăsești vreodată. Dacă îți reușește asta, cu greu o să găsești motive să te-ntorci în lumea mundană, „groupie” leonidian ce ar schimba oricând un butoi de Jack Daniel’s pe un păhărel de rom Jamaica puturos, băut împreună cu maestrul în vechea cârciumă „La măseaua cariată”.
A fost frumos la întâlnire. Au fost fragmente de lectură, au fost citate zglobii, vorbe înflăcărate, mult entuziasm, a fost chiar și un mic film. N-am simțit, însă, oricât mi-aș fi dorit, nicio legătură cu spiritul lui, nu mi-a venit nici măcar să zâmbesc la ironiile spumoase și subtile din vorbele lui, altfel geniale. Poate m-am obișnuit să trăiesc cu el prea mult în singurătate, la fel cu ceilalți bolnavi de Leonida de la întâlnire. Poate imaginația e prea puternică, iar odată ce depășesc pragul buzelor, cuvintele lui își pierd magia. Mă uit la mine de undeva din spatele sălii, încheiat regulamentar la nasturii sacoului, țeapăn ca un nuntaș din Caransebeș; mă ascult vorbind tot felul de nimicuri, mi-e imposibil să nu mă-ntreb ce caut acolo, ce aș putea să spun, cum aș putea să conving pe cineva din generația ce face eczemă dacă ia o carte în mână, să-l citească pe Leonida. Cei care l-au citit deja sunt cu siguranță gata convinși, n-au nevoie de argumentele mele, care oricum n-ar putea convinge nici un boșiman însetat din Kalahari să accepte un pahar de borviz.
Mi-am zis că dau o mână de ajutor la vânzările editurii, mărind astfel și șansa lui Leonida să ajungă pe cât mai multe noptiere. Dar ce naiba înseamnă vreo două-trei mii de exemplare, decât 0,01% din vorbitorii limbii în care el poate fi citit? Dintre care unii o să-l pună pe-un raft, și-acolo o să rămână. Iar dintre cei care o să-l citească, oare câți vor fi cei care o să și priceapă ceva din spiritul acestui om extraordinar, astfel încât să nu-l mai înghesuie încă o dată în costumul strâmt al romanului polițist, cu care a fost „îmbrăcat” de mai toți criticii (nu mulți) care l-au băgat în seamă în ultimele șase decenii?
Privindu-i și ascultându-i pe toți invitații școliți și eleganți, care încercau la fel ca mine să cuprindă în cuvinte și idei inefabilul acestui scriitor (mai indepărtat de orice dogmă decât o gălușcă pufoasă, muiată în unt, de un arac de fasole ), m-am trezit gândindu-mă că suntem toți ca niște îndrăgostiți scăpătați, incapabil să descriem cuiva nurii fecioarei pudibonde care ne-a părăsit și după care vărsăm lacrimi amare. Sau poate, auzit de după perdea, entuziasmul nostru aducea mai degrabă a sectă de adulatori, de care lumea se ferește ca de bolnavii de scarlatină. Și pentru o clipă mi-a fost limpede că nimic nu mai poate fi făcut, și-n cel mult 50 de ani (o scamă la scara istoriei) cărțile, așa cum le știm, sunt sortite să moară, la fel ca visătorii ce mai înșiră cuvinte pe hârtie cu speranța secretă a vreunei nemuriri temporare.
Din când în când arunc câte o privire prin sală către grupul de școlari parcă aduși cu arcanul, ce cască cu bun simț și-și butonează discret smartphon-urile pe genunchi. La prima pauză s-au evaporat cu toții, renunțând la prăjiturile delicioase și la paharele de Pepsi ce așteaptă pe masă momentul când domnii din prezidiu (printre care mă număr) își vor termina polologhiile. Orice au spus frumoșii mei colegi, oricât de vii și neconvenționale au fost cuvintele lor, nu am zărit vreun neuron să se zvârcolească de curiozitate pe chipurile generației Facebook. Dar minune, există o excepție! Și culmea, e băiat! A rămas singur pe rândurile părăsite în devălmășie de colegii de școală și stă până la sfârșit, până când organizatorul ne poftește la Brifcor și Cico. Nu-mi pot lua ochii de la el, îl privesc și mă tot întreb dacă e doar bine crescut, sau s-a întâmplat vreo minune și cineva de șaisprezece ani chiar e interesat de Leonida Neamțu. Îmi stă inima-n loc când văd că pornește direct spre mine, așteaptând cuminte să-i vină rândul după un domn care mă întreabă cu speranță dacă eu sunt acel Marcel Petrișor ce a făcut pușcărie politică la Aiud și la Jilava. Profit că informația pe care i-o dau îl lasă un pic debusolat (n-am nicio legătură cu acel Marcel Petrișor, mort anul trecut, la 91 de ani) și mă duc, împins de curiozitate, la adolescentul meu, să aflu secretul pasiunii unui tânăr pentru Leonida Neamțu. N-apuc să deschid gura, pentru că mi-o ia înainte: „Domnu’ Marcel, nici nu știți de când aștept să vă cunosc… Special pentru dumneavoastră am venit aici, când v-am văzut numele pe afiș am fost foarte emoționat! Să știți că eu vă admir foarte mult, am citit despre toate călătoriile pe care le-ați făcut cu motocicleta prin lume. Și eu vreau să fac ca și dumneavoastră, însă doar anul ăsta aș putea să-mi iau permisul; A1, că de-abia împlinesc șaisprezece ani. Pot să vă rog ceva? Pot să fac o poză cu dumneavoastră?
Facem poza, de uimire uit să-l întreb cum îl cheamă.
Arunc în treacăt o privire spre Anda, fiica lui Leonida, discretă ca întotdeaună, prea discretă. Un nou prilej ratat să aflu de la ea, să aflăm cu toții, câte ceva ce nu știm despre scriitorul nostru iubit. Arunc o privire și spre Ana, nepoata lui Leonida pe care tocmai am cunoscut-o, nu mă pot împiedica să-mi spun că are o genă fibrilantă din Lavinia. Privesc prin ușile de sticlă ziua care se duce. Lumina pâlpâie ca o lumânare, se clatină.
Odată ieșit pe stradă, mă urc pe motocicletă și mă pierd în măruntaiele orașului, purtându-i mai departe cu mine pe Hadrian, pe Mina, pe Crin-Triandafil, pe Ovidiu, pe Cristina; îmi vine să șoptesc către lume, asemeni lui Leonida: „Eu sunt trimisul unei țări inexistente” (Orhidee pentru Marifelis)
