FRICA, TENIA ȘI VÂNTUL SCHIMBĂRII

Cea mai frumoasa șansă pe care ți-o oferă criza asta e să afli cine ești. Și să schimbi ce nu e-n regulă, bineînțeles dacă ai sânge-n instalație. Dar pentru asta, primul lucru pe care trebuie să-l faci e să renunți naibii la frică. Și-n primul rând să nu lași să te domine frica de moarte. Tot felul de deștepți au rostit de-a lungul timpului, în diferite feluri și cu diferite cuvinte, un adevăr în care eu unul cred: nu există boli, există doar emoții. Altfel spus, cele mai multe boli sunt provocate de emoții din prezent sau din trecut; mintea de animal complicat a omului, marea noastră diferețiere față de protozoare, e și cea care ne poate duce la pierzanie. Așa că dacă nu începi să-ți cauți emoțiile și mai ales forma lor cea mai daunatoare – frica, dacă nu le găsești și nu le vindeci, poți să iei un kil de medicamente pe zi că tot n-o să faci mare brânză și o să tratezi in cel mai bun caz, temporar, niște efecte.

Vindecările pornesc mereu din schimbări de atitudini; dar oricât de provocator ar fi subiectul ăsta, nu vreau să spun azi decât câteva vorbe despre emoția negativă supremă: frica de moarte.
Problema cu teama asta e următoarea: fie că-i vorba de gută, bube dulci, rac, gâlci sau coronaviroza vieții, efectul oricărei medicații și vindecarea pe care-o aștepți sunt încetinite sau de-a dreptul sabotate de îngrijorările tale, de emoțiile tale, adică în cele din urmă de fricile tale. Pentru mine, cea mai mare surpriză a ultimelor săptămâni n-a fost pandalia pandemiei ci reacțiile pe care noi le avem în fața ei. Acuma, să ne-nțelegem: n-am nici cea mai mică intenție să zic c-o fi vreo bucurie să-ți pierzi locul de munca, afacerea, casa sau, Doamne ferește, sănătatea ori viață. Dar până la urmă care e definiția mea cea mai importantă? Cine-oi fi eu cu-adevărat? Tinichelele cu care mă înconjor sau atitudinea și demnitatea pe care aleg să le am?

Felul în care îmi asum boala sau îmi privesc moartea are întotdeauna legătură cu felul în care îmi trăiesc viață. Pot s-o fac drept, cu curaj, pregătit pentru orice consecință și dispus să pierd orice cu excepția lucrului care mă face om și nu coropișniță: Demnitatea. Sau pot să mă miorlăi și să chițcăi toată ziua despre cât de nedreaptă e viața, de ce se întâmplă toate taman acum și de ce tocmai mie.
Da’ în fond de ce nu? Cine sunt eu, ce merite am și cine mi-a garantat că viață va fi corectă sau că o să aibă grijă în mod special ca eu să nu fiu atins cu o pană? Cât timp consum eu zilnic gândindu-mă la cei care umplu spitalele de oncologie și care se sting acolo în fiecare zi iradiați, intoxicați și ciopârtiți? De câte ori m-am revoltat eu că sunt bine-mersi, în timp ce peste două milioane de români suferă, de exemplu, de o boala cronică de rinichi și mai bine de 10.000 ar muri cât ai bate din palme dacă n-ar mai avea acces la cele 4-5 ore de dializă, de minim 3 ori pe săptămână?

Da, oamenii se îmbolnăvesc în fiecare zi cu ghiotura. Da, într-o lume în care bucuria de a trăi și echilibrul lăuntric n-au nicio legătură cu numărul de pesos din pușculiță, bolile vor fi tot mai diverse și tot mai grave. Da, o s-o tulim și eu și tu spre tărâmul celălalt într-o bună zi. Poate chiar azi. Și? Ce să fac cu informația asta? În istorie au făcut ravagii tot felul de molime, eu să-mi pun singur capăt zilelor pentru că una dintre ele s-a nimerit taman când mă distram mai bine? Să-mi trăiesc restul vieții ca o râmă sau să nu ies din casă de frica ghivecelor care-ar putea să-mi cadă în cap? Decât să mă tot miorlăi că m-a lovit TOCMAI pe mine coronapupu, n-ar fi mai bine să fac tot ce depinde de mine, dar cu decență și optimism? Și dacă-o să am norocul să scap, n-ar fi o idee bună să bag măcar ceva la scăfârlie și să învăț din experiența asta? De exemplu să-nvăț că viața e un miracol ticălos de scurt și să nu mi-o mai irosesc ca un tâmpit? Ce-ar fi să mă bucur că nu m-am născut într-o țară din Africa, acolo unde o grămadă de boli cu care doctorii de-aici numa’ se joacă sunt același lucru cu o condamnare la moarte?

Chiar și la noi, în partea asta de lume care are totuși spitale rezonabile și medici pricepuți, nu mai demult decât cu o generație-două în urmă oamenii mureau ca puii de găină din orice. Între frații tatălui meu și ai mamei au fost mulți care au trecut la cele veșnice ba din cauză de scarlatină, ba dintr-o infecție la un deget, ba de la oreon, ba de-a dreptul au murit de foame la marea secetă din anii ’40, care unii își închipuie că a existat doar în cartea de istorie. Păi ca de obicei, ăia care nu înțeleg lecțiile trecutului sunt condamnați să le repete. Și tot din cartea de istorie o să li se pară pruncilor de mâine poveștile zilelor astea, când osia greoaie a Pământului scârțăie din greu iar lumea parcă vrea să se oprească din mers; cel puțin în forma ei actuală.

Dar să ne-nturnăm la drăgălașul subiect al morții: Las la o parte că singurul lucru cu adevărat sigur în viața asta, anume c-o să trecem cu toții apa Sâmbetei într-o buna zi, ne sperie cel mai tare. Fie că avem 15 ani, fie că 100, aflăm surprinși că n-am folost noi aleși să fim nemuritori, aflăm că nu doar alții o mierlesc, că ni se poate întâmpla chiar și nouă pocinogul ăsta. De-acu mai bine de 2000 de ani, niște băieți din Roma au încercat să ne șoptească la ureche că „marele păcat al omului este că trăiește ca și când ar fi nemuritor”; da’ cine să-i asculte și să învețe ceva din asta? După 20 de secole de evoluție (tehnologică) suferim în continuare pentru mărunțișuri, visăm giugele de plastic sau, în cel mai bun caz, ne plictisim.

OK. Păi atunci măcar să facem pace cu gândul morții, ca să ne putem bucura de câte zile avem de trăit. Ușor de zis, știu, dar deprinderea asta nu se obține pocnind din degete și mai ales nu când ești în criză și simți că ți se-nvârte capul; la fel cum într-o companie nu te-apuci de marketing taman când ai intrat în neputință de plată. Cum să mai meditezi la marile mistere ale vieții și să faci pace cu gândul înotului pe spate prin Styx, când toți amețiții ăștia de la teveu fac concurs de știri macabre cu virusați, morți și alți împușcați în aripă? Nu, sfioasă doamnă și viril prieten, ăsta nu-i un timp bun pentru filozofie. Dar, decât să fii terorizat sau îngrijorat de lucruri care nu depind de tine, cu siguranță poți face o mulțime de lucruri mai bune. Cum ar fi:

– poți închide drakkului televizorul ăla blestemat și să iei o carte în mână. Sau să te joci cu plastelină. Sau să pictezi. Sau să meditezi, că n-a făcut nimeni urticarie de la asta
– poți să te spurci cu un film de artă, de-ăla la care mereu îți spui c-o să te uiți altădată, că prea ne-am zombificat toți de la atâtea americănisme de doi lei. Sau poți să vezi „Jurnalul Bunătății” pe Netflix
– poți consulta un statistician ca să aflii că până una-alta ai mai mari șanse să mori într-un accident, în fiecare zi în care pleci cu mașina la serviciu, decât de la Virusache
– poți juca Scrabble online cu prietenii. Ocazie cu care-o să-ți amintești ce de cuvinte are limba română
– poți să comanzi online cărticica de 678 de pagini „Boala ca simbol” a lui Ruediger Dahlke. Nu trebuie s-o citești ca pe-un roman, da’ cu siguranță e o carte de avut în casă. Îți garantez că o să ai o mulțime de surprize legate de cauzele zgaibelor care-ți fac viața amară, de la durerile de spate și până la hirsutism. De acord cu tine, simplul fapt că ești conștient de cauză nu rezolvă problema, da’ cu siguranță e primul pas pe care trebuie să-l faci în sensul ăsta
– poți bea un pahar de vin bun, dupa care să te lingi pe dege… pardon; pe buze
– poți să-ți suni prietenii și neamurile, să-i îmbărbătezi cu aerul tău optimist și să le explici cât ești de fericit că nu te-ai născut tenie în vreun maț de mamifer
– poți să citești cartea lui Edward Snowden, „Dosar Permanent”, carte care ar trebui să fie lectură obligatorie pentru orice absolvent de liceu. S-o citești ca să afli cu gura căscată în ce hal au ajuns să ne supravegheze securiștii viețile, începând cu ăia din subordinea Marelui Licurici și terminând cu emulii lor virgonți de pe la noi. Da, dragă prietene, minunata tehnologie pe care o adorăm împreună le-a permis acestor mișei nu numai să te scuipe cu precizie din satelit direct în creștetul capului, dar să-ți supravegheze viața ta și a copiilor tăi, să le facă chiar și ălora mici un dosărel, să fie acolo dacă și când vă fi nevoie, după ce-or crește mari
– poți să te bucuri de lentoarea cu care se scurge ziua, poți să asculți cum picură primăvara streșinile timpului sau, după caz, cum roade cariul în grindă (pour les vieux connaisseurs)
– poți să citești cel mai frumos poem din lume, „Dacă” a lui Rudyard Kipling, în traducerea inegalabilă a lui Dan Amedeo Lăzărescu, pe care ți-l transcriu câteva rânduri mai jos
– dar mai ales poți să fii de folos semenilor mai puțin norocoși decât tine. Să-ți iei ce măsuri de precauție vrei și apoi să te înscrii undeva voluntar și să scoți capul de la cutie. Pentru că nu se măsoară chiar totul în lovele și-n arginți. Se apropie vremuri în care valorile se vor imburda cu posterioru-n sus și, vorba jupânului Dinescu de pe vremea când dospea versuri și nu se ghiftuia ca astăzi, cu ostropel: Vor fi beții de rouă, se va dansa cadril / Va mai veni și-un înger din gările înalte / Să-ți netezească părul cu pene de păun / Și arbori de seqoia se vor planta prin halte / Și-n piețe s-or da gratis baloane de săpun!

Se anunță vremuri cu vânturi prielnice pentru schimbare, Prietene.
Trebuie doar să deschizi fereastra și-o să le simți pe obraz.

 

DACĂ
Rudyard Kypling

Dacă poţi în vijelie să-ţi păstrezi întreaga minte
Când îşi pierd cu toţii capul şi te fac răspunzător,
Dacă poţi să crezi în tine, când toţi ceilalţi au cuvinte
De-ndoială, dar ţii seama de-ndoiala tuturor,

Dacă poţi s-aştepţi şi nu eşti obosit de aşteptare
Şi minţit de toată lumea, tu să nu spui o minciună
Şi să nu urăşti pe nimeni, chiar urât de fiecare
Fără-a-te făli cu mintea sau cu inima ta bună,

Dacă poţi visa, şi nu eşti robul visurilor tale
Dacă poţi gândi, dar fără a-ţi croi din gânduri ţel
Biruinţa sau prăpădul întâlnindu-le în cale
Dacă poţi cu-aceşti făţarnici să te porţi mereu la fel,

Dacă poţi răbda în tihnă când din vorbele-ţi rostite
Ticaloşii fac capcane ca să prindă proştii-n joc,
Să vezi lucruri pentru care ţi-ai da viaţa, năruite,
Şi cu-aceleaşi vechi unelte să le-nalţi din nou la loc,

Dacă poţi juca la rişcă munca ta de-o viaţă-ntreagă
Şi s-o pierzi pe-o lovitură, şi s-o iei de la-nceput
Cu aceeaşi hotărâre şi neistovită vlagă
Fără să suspini o vorbă, orişicât ai fi de pierdut,

Dacă inima şi muşchii ţi-i sileşti să se-ncordeze
Şi să-şi facă datoria, când de mult s-au istovit
Să stai dârz când nu-i în tine nici un muşchi să mai vibreze
Doar voinţa care-ţi strigă: “stai în luptă neclintit!”

Dacă-ţi poţi păstra virtutea când vorbeşti cu biata gloată
Şi plimbându-te cu regii să ramâi cu mintea clară,
Dacă duşmani sau prieteni nu te pot jigni vreodată
Şi pui preţ pe fiecare, însă nu din cale-afară,

Dacă poţi lupta cu timpul care fără milă zboară
Şi smulgi vreo şaizeci de clipe din minutul lung şi greu,
E al tău întreg Pământul şi cu-ntreaga lui comoară
Însă mai presus de toate, eşti un OM, copilul meu!