Nu vreau să judec pe nimeni, cu atât mai puțin o întreagă categorie profesională. Da’ trebuie să recunosc că n-am prea iubit doctorii niciodată, deși am câțiva în familie. Mai precis nu le-am iubit emfaza pe care mulți o primesc la pachet odată cu diploma de absolvire. Nu toți. Am văzut destule excepții. Dar cei mai mulți, în momentul în care întind mâna să-și primească diploma de medic, uită instantaneu jurământul lui Hippokrates și se îndrăgostesc pe viață de prezentarea care deschide orice ușă: “Domnul Doctor”. Pe care o folosesc mai apoi la Bancă, la întâlniri cu prietenii, la tutungerie, în vacanță și ori de câte ori fac cunoștință cu cineva, neuitând să-și adauge la nume formula magică: “Sunt doctorul Icsulescu”. Daca noi ăilalți, pulimea, nu ne prezentăm vreodată punându-ne numele în coada meseriei, ei o fac fară să ezite. Pentru că le convine de minune statutul ăsta de semizei, pe care își închipuie că-l au din moment ce se pricep să “repare” oameni. Sigur, să-i dai celui din fața ta de înțeles că ești doctor, e cum nu se poate mai util ori de câte ori ai de rezolvat ceva, de evitat statul la o coada, de obținut o favoare, o atenție, un jeleu. Sau când vrei să te umfli în pene, ca și cum în meseria asta n-ar fi (la fel ca-n oricare alta) unii buni iar alții slabi, unii curajoși iar alții care fug de răspundere la primul vânticel. Vezi numeroasele cazuri din ultima lună. În schimb statul cu orele la ușile cabinetelor lor, la care vin (în sistemul de stat, desigur) de multe ori când au chef și rămân cât au chef, explicațiile date pacienților cu zgârcenie, superioritate și din vârful buzelor, toate astea nu-i vor oripila decât atunci când vor avea neșansa să ajungă la rândul lor pacienți, dacă se poate într-un oraș unde nu au pile și cunoștințe.
Molimă 2020. Clipa de grație a acestei profesii și a acestei generații de doctori. Nu numai că vor deveni (așa sper) mai modești și mai smeriți în fața bolii și a morții, dar cred că mulți au șansa să se mântuiască. Să treacă un prag al spiritului. Să înțeleagă fiecare pentru sine dar în văzul tuturor cât sunt de slabi sau de puternici, să dovedească ce i-a chemat în meseria asta și de ce sunt în stare. Ca un pompier în dogoarea incendiului. Ca un soldat înaintea asaltului. Ca un polițist care urmărește în noapte un criminal înarmat. Oamenii ăștia, doctorii, își riscă în zilele astea viața și sănătatea lor și a familiilor lor, mai mult decât oricare dintre noi, ceilalți. Oamenii ăștia ies din casă în fiecare dimineață ca să trăiască pe granița fragilă dintre viață și moarte, să facă tot ce se pricep ca să-i țină pe mulți semeni încă o vreme pe Pământ.
Pentru asta merită tot respectul nostru.
Și o plecăciune.
Foto: internet
