LA MOARTEA UNUI POET
Motto:
“Poate c-ar fi trebuit/ De cât sunt de amărât/ Să-mi dau drumu-n infinit/ C-un flutur legat de gât”
Zilele trecute a murit poetul Emil Brumaru. Împlinise în urmă cu câteva zile 80 de ani.
Un articol scurt și emoționant despre această plecare a scris Liviu Antonesei; îl poți citi aici:
https://antoneseiliviu.wordpress.com/2019/01/05/ingerul-emil-brumaru-s-a-inaltat/
Au apărut mai apoi câteva alte articole și mai multe comentarii; curând se va așterne liniștea.
Cei mai mulți deplâng, pe bună dreptate, că plecarea la ceruri a acestui poet n-a fost pomenită nici măcar în emisiunile de știri, acolo unde violurile din Vaslui, cuțitarii din Craiova și grobianismul lui Gigi Becali au întotdeauna loc rezervat în loja de onoare.
Pentru mine tăcerea asta nu-i tocmai o surpriză. Și nici măcar nu-i supărătoare. Poezia se stinge oricum de multă vreme, discretă, nevăzută. Praful de pe rafturile cu versuri, pline altădată de poeți debutanți, consacrați și clasici, nu mai e astăzi deranjat de nimeni. Poezia a bolit o vreme muribundă și apoi a dispărut pe neștiute din orașe, odată cu pantofarii și ceaprazarii din cartiere. Poeții care au ghinionul să mai zăbovească prin manualele școlare își iau semestrial tainul de înjurături de la școlarii și liceenii generației Facebook, care nu înțeleg în ruptul capului de ce mai trebuie să-și piardă vremea cu expirații ăștia desueți care nu pot spune limpede ce vreau și-ți consumă timpul cu rime absconse și cu trăiri greu de descifrat, care de altfel ar putea fi mult mai rapid rezolvate cu un selfie, un thumb-up sau un thumb-down.
De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci
După-amiază, când e-atât de bine,
Şi în sufrageriile adânci
Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?
M-aş milogi-n dulapuri vechi să-ţi pui
Rochia moale şi, rămasă goală,
Ne-am bate cu lichioruri amărui
De chimion şi mentă glacială.
Iar către-amurg, făr-a mai ţine minte
Cine suntem, aproape de mătasă,
Îngenunchind pe paturile sfinte,
Am da cu sufletele noastre foc la casă!
(Emil Brumaru, Cântec naiv)
Și-atunci? De ce să fim ipocriți și să părem preocupați de trecerea către celălalt tărâm a unui poet necitit, nerecitat, nereeditat, uitat printre file îngălbenite? Pe Emil Brumaru, frumosul poet dezinhibat și erotic, nu-l mai citește nimeni pentru că niciun poet nu mai e citit de nimeni! Cei câțiva rătăciți cărora, la fel ca și mie, le mai fâlfâie trei gene fibrilante de poezie pe sub cămașă, au grijă să le ascundă cu grijă ca pe scarlatină, ca nu cumva să sperie căutătorii de Pokemoni de pe străzi sau untoldiștii cu căști autiste înfipte-n trompa lui Eustachio.
Poetului îi şade bine
Să fie trândav, bleu şi pur.
Mânânce miere de albine,
Beie din sticle borş de-azur.
Îmbuibă-se printre chiftele,
Cu târtiţe de fluturi moi.
Poetul trebuie să-şi spele
Zilnic picioarele-n oloi.
Şi mâinile în lapte dulce,
Şi faţa-n bulion de crin.
Dânsul de-a pururi va să-şi culce
Pe pluşuri trupul longilin.
Să nu citească, să nu scrie,
Ci numai doar poet să fie,
Cu papanaşi la pălărie
Şi c-o iubită fistichie
Ce are sâni cât garderoba
Şi coapsele cât Europa!
(Emil Brumaru, Să nu uit că sunt poet)
Emil Brumaru, cel care de-alaltăieri s-a scuturat de toate bolile și junghiurile de octogenar, stă de-acum la o răscruce și, tânăr din nou, e nevoit să aleagă încurcat între Raiul Poeților, Valhalla scandinavă, Câmpiile Aaru, Gan Eden-ul israelit, Vaikuntha hindusă, insula Tir Na Nog sau Câmpiile Elizee. Acolo unde, vorba altui frumos nebun mânuitor de stihuri, “în prima zi din restul vieții / zeii vor merge la braț cu poeții“.
Emil Brumaru se va plimba mult timp de-acum încolo la braț cu zeii; sau măcar cu o odaliscă rubensiană, dacă nu cumva cu vreo afectuoasă fecioară pudibondă. Așa că trebuie admirat sau invidiat și nicidecum plâns! A trăit fără economie, a iubit, mângâiat, mirosit și dezmierdat femei într-un an cât o flotila de IT-ști ce-și fecundează doar scaunele ergonomice – într-o viață! Iar mai apoi și-a sufocat iubitele cu recunoștința versurilor nemaiscrise, în timp ce urmașele de azi ale zemoaselor femei de altădată se ofilesc sub lumini de neon prin cluburi sau cel mult sunt răsplătite cu vacanțe all inclusive de limfatici iubiți corporatiști.
Ne vom plimba-ntr-o brişcă dublă,
Eu bun şi gras, tu rea şi suplă.
Şi vom opri la mii de baruri,
Tu bând zaharuri, eu amaruri
C-un strat de spini pe dedeasupra
Lichidului ce-mi umple cupa.
Şi când o să ne facem fleaşcă
Schimba-vom brişca pe-o caleaşcă
Ce-o să ne ducă, ducă, ducă,
Eu pleoapa-n ticuri, tu năucă,
Din zori de ziuă până-n seară,
Prin păpădii, tu-ncă fecioară
Pentru o clipă, numai una,
Căci iată-ne striviţi de luna
Miezului nopţii în crivatul
În care eu ţi-am fost bărbatul
Şi-ţi mai privesc sânii, rărunchii,
În timp ce sângele ţi se retrage lin din unghii…
(Emil Brumaru, Povestea unei mici plimbări şi-a unei mari dezvirginări!)
Nu e departe timpul când poezia se va întoarce acolo unde s-a născut și unde va avea întotdeauna valoare: în singurătatea și intimitatea trăirii personale. Cele câteva secole de poezie se pregătesc de o binemeritată odihnă. Până la viitoarea inversare a polilor magnetici sau măcar până după prevestita ridicare a poeților din morminte. Sau poate până când președinții vor fi aleși în funcție de sufletul lor cald iar cenaclurile literare vor depăși în audiență talk show-urile isterice. Dar până atunci tremurul delicat al poeziei, ca orice vine din suflet și e făcut cu suflet, e sortit să rămână doar în suflet. Iar poeți ca Emil Brumaru, în loc să fie prohodiți și plânși de cei care nici nu mai știu cum miroase un volum de versuri, ar trebui să fie măcar citiți. Fără grabă, fără dead line-uri, fără targete și chiar fără să fie incluși în mai știu eu ce to do list al noului an 2019.
Așa că, survolând pentru câteva clipe frumoasa viață și sfioasa moarte a unui poet, iubind fiecare nerv care i-a născut fiorii pe care cei mai multi dintre noi nu-i vor simți niciodată, iți doresc să-i sărbătorești întoarcerea între îngeri fără prea multa evlavie si smirnă, ci mai degrabă stând în fotoliul de lângă o fereastră, în timp ce afară bântuie urgia iernii, cu un pahar de vin roșu la îndemână, zâmbind și citind “Sunt chelneriţe blonde printre şpriţe”.
Sunt chelneriţe blonde printre şpriţe.
“Doriţi ceva?”, ne-ntreabă. Noi dorim
Să se desfac-aprinse la bluziţe
Şi sânii lor cu bumbeleu infim
Şi iz de leuştean şi romaniţe
Să ni-i cedeze dulce să-i iubim.
Sunt chelneriţe blonde printre şpriţe.
“Doriţi ceva?”, ne-ntreabă. Noi dorim!
Şi discutând cu ele gogoriţe
Şi bazaconii, după kilul prim,
Le-aplaudăm când fac din şolduri fiţe
Şi cu delicateţe le ciupim
Pe chelneriţele de printre şpriţe…
