Cel mai important lucru pe care l-am învățat din călătorii este că în nicio țară nu am găsit vreo legătură între oamenii și autorități, oameni și politică, oameni și vameși, oameni și cărțile de istorie, oameni și știrile TV. Oamenii sunt peste tot oameni și doar oameni. Cele mai frumoase și neașteptate amintiri le am cu oamenii. Sigur, tot felul de dubioși care numai titulatura de conducator nu ar merita-o, în loc să servească popoarele și oamenii care i-au pus in fruntea bucatelor, nu mai prididesc să îi invrăjbească, să nască conflicte, dezbinare și războaie de dragul orgoliilor personale sau viselor de mărire pe care le mânuiesc în funcție de interes ca pe fantoșa patriotismului sau interesului național.
N-am intrat cu inima chiar ușoară in Azerbaijan. Sursele de informare la îndemână te învață că aici domnește unul dintre cele mai corupte regimuri și cei mai corupți functionari. N-am timp, nici chef si poate nici pricepere să deslușesc toate astea în câteva zile ; sunt aici pentru imagini și mirosuri, pentru oameni și senzații, pentru bucuria libertății și a mersului pe motocicletă de care nu mă satur de-o viață. Dar când la mica graniță din nord, pe care am ales-o ca să intrăm în această țară, s-a închis poarta de fier în urmă, după ce am fost pozat, filmat, interogat și îndosariat, am avut o clipă vechea spaimă a universului concentraționar în care nu se intră și din care nu se iese decât când îți este permis. Și parcă toată lumea știută, in care funcționează regulile democratice occidentale, a rămas dincolo de poartă. Dar asta nu a ținut decât până în micul orășel unde am făcut prima oprire. Și unde o mulțime de copii, adolescenți, maturi și vârstnici s-au oferit să ne ajute sau măcar ne-au salutat cu veselie. De-acolo înainte asta a fost mereu atitudinea pe care am întâlnit-o in Azerbaijan. Pentru că, așa cum ziceam, oamenii sunt peste tot doar oameni; iar toți gărgăunii și toate ideile preconcepute sunt doar în capetele noastre.
După scurta parte verde de la început, Caucazul a rămas tot mai departe în nord iar locul munților și copacilor a fost luat de câmpii sterpe nesfârșite și dealuri uscate care traversează țara de la vest la est. Așa mi-am și închipuit partea asta de lume care, cu toată lipsa reliefului variat și a peisajelor spectaculare, are o frumusețe adâncă și stranie pe care nu oricine o vede și nu oricare o simte.
Au fost multe ore de mers prin câmpia prăfoasă fără sfârșit și fără viraje. Am ajuns în noapte la Alat, pe malul Mării Caspice, unde am avut parte de surpriza cea mai mare. Căutând unica “pensiune” găsită în zonă am nimerit într-un cartier sordid cufundat în beznă, cu oameni tuciurii strânși pe la colțuri, cu drumuri de pământ și mici construcții cenușii care mi-au amintit instantaneu de vechiul “cartier” cu locuințe făcute din carton asfaltat și tablă ondulată din Turda anilor ’70 unde trăiau dezmoșteniții orașului inainte de ridicarea “frumoaselor” cartiere de blocuri și care purta un nume cum nu se poate mai potrivit: CÂRPICI. Lângă un fel de restaurant pustiu ne-a așteptat un interpret care a dat un telefon scurt după care o mașină mare și neagră a venit să ne preia și să ne conducă la locuință. In timp ce mașina se afunda pe străduțe tot mai suspecte, luminând cu farurile mațele Cârpiciului azer, făceam deja în minte planuri de scăpare din încercuire. Când însă la marginea câmpului am intrat pe o poartă larg deschisă care a fost la fel de rapid închisă in urma noastră (iarăși ?!), ne-am trezit in curtea unei vile cochete (după standarde turco-azere), înconjurată de ziduri înalte, decorată cu mult auriu, argintiu și culori vii. Gazdele ne-au prezentat casa și ne-au omenit cu ceai negru și cu povești până aproape de miezul nopții. Și uite-așa, la o țigară și un ceai am aflat toată istoria familiei, de când e doamna văduvă și din ce pricină a murit soțul, cât de mult l-a iubit și câți copii au făcut împreună, am văzut fotografii cu toată lumea și am concluzionat meditativ că moartea vine peste noi când nici nu te aștepți. Cum am reușit să purtăm toate aceste frumoase discuții filozofico-existențiale, având in vedere că de o parte se vorbea doar azeră si rusă iar de cealaltă parte restul limbilor (și la ce ne-a folosit? 😊)? Așa cum fac oamenii din cele mai vechi timpuri și până astăzi: prin Google Translate!
La maitresse de la maison, care in loc să vorbească cu noi dialoga cu Google Translate și-apoi ne vâra telefonul sub nas să vedem traducerea. Iar noi, băieți cu liceul, dădeam cuminți din cap indiferent ce bazaconii citeam acolo!
Publicată de Marcel Petrisor pe Luni, 24 Septembrie 2018
