Marea Marmara. A patra mare.
Nu mă omor să trag concluzii înțelepte. A fost doar o nouă călătorie și atâta tot. Dar nu pot să nu mă gândesc, ca de fiecare dată la sfârșitul unui drum, că trăim fiecare într-un cocon. Într-o gogoașă de vierme de mătase. Făcută din familia noastră, jobul nostru, orașul nostru, prietenii noștri, distracțiile preferate și obiceiurile noastre de fiecare zi. Realizăm cât de dependenți suntem de toate și cât de slabi doar când ne pierdem slujba, pe cineva drag, când suntem părăsiți sau când ni se clatină securitatea iar coconul devine fragil. Suntem privilegiați și feriți de greutăți, ca nicio generație înaintea noastră. Arunc o privire peste umăr și văd un lung șir de bărbați și femei datorită cărora sunt aici. Părinți, bunici, străbunici și bunici de străbunici pe care-i vedem în minte întotdeauna bătrâni dar care au avut și ei 20 de ani și au mai avut vise pe care s-au străduit să le împlinească, așa cum s-au priceput și cum i-au lăsat vremurile. Printre tinerii ăștia care s-au prins de mâna pentru ca să pot să exist mulți au muncit o viață doar ca să aibă ce mânca. Alții nu s-au mai întors din războaie, lăsând în prag tinere femei care-i așteaptă cu pruncii în brațe pentru eternitate. Alții s-au stins de boli care azi par niște glume. Iar alții au murit de-a dreptul de foame, la marea secetă din anii ’40. Cei mai mulți dintre noi i-am uitat sau nici măcar n-am fost curioși să știm ceva de existența lor. Azi suferim din pricini atât de hazlii că nici nu merită amintite. Căsniciile și relațiile noastre se împiedică de lucruri “serioase” precum sindromul tubului de pastă de dinți (ea strânge tubul ordonat, el il strivește ca un nesimțit, asta nu poate fi tolerat la nesfârșit!) iar copiii consideră că li se cuvine cât mai mult, cu cât mai puțin efort.
În fiecare zi de călătorie poți avea și oboseală și durere, și victorii și înfrângeri și înălțare și prăbușire. Dar drumul rearanjează, cumva, lucrurile in tine. Pune ce-i important și ce-i mai puțin important la locurile lor. Separă puținii prieteni adevărați de trecători. Îți amintește de viața simplă. Îți încearcă puterile. Te silește să trăiești cu doar câteva obiecte. Și îți șoptește mereu la ureche cine ești și ce s-a ales din esența ta. Din tăria ta. Din visurile tale.
Călătoriile afară din cocon au in ele ceva de viață dură și primordială. Te strecoară. Te vântură. Te cern. Ca să ai șansa la sfârșit să poți vedea ce-a mai rămas acolo. Îți vezi mai limpede ca oricând relațiile, iubirea, căsnicia. Copiii. Mama bătrână care te iubește necondiționat și cu care nu mai ai rabdare, cea care n-are nevoie decât de un telefon ca să fie fericită și care numără zilele până te întorci. Au fost din nou toți împreună cu mine, mai străvezii ca niciodată. Și-n fiecare zi am fost nevoit să mă lupt cu ceva care mă cheama tot mai departe și cu ceva care îmi cerea să mă întorc la ei.
Late edit:
Cam asta e.
Mulțumesc drumului și oamenilor pe care i-am întâlnit, unii chiar aici, printre rânduri și thumb up-uri. Lui Călin, partenerul meu de drum, care s-a ocupat de toată logistica, astfel încât m-am simțit ca un parazit privilegiat, pentru prima oară de când fac drumuri pe două roți. Lui Silviu, care mi-a revizuit motocicleta cu mâna proaspăt operată. Și mai ales Dianei care mă încurajează întotdeauna să plec, știind că greutățile mă fac mai iubitor, mai conștient și mai modest.
