ESEURI, REPORTAJE

POVESTE MICĂ DE TREI LEI

Afară toarnă cu găleata și e un frig ca de noiembrie. Arunc o privire peste calendar, ca și cum aș vrea să mă conving că e totuși 11 iulie.
Mă pregătesc să plec spre casă. În fața vitrinei se învârte de câteva minute un bărbat îmbrăcat ponosit, ud până la piele, care încearcă să-și facă curaj să intre înăuntru dar parcă nu îndrăznește. În cele din urma își bagă capul pe ușă și-mi pune o întrebare complet neașteptată: “Nu vă supărați, nu știți în ce direcție este Tureniul?

Comuna asta e la 20 de kilometri de Cluj și doar ca să ajungi în locul de unde ar putea să te ia vreo mașină ar trebui să faci vreo 3-4 kilometri. Drumul până acolo nu e prea simplu de explicat și oricum ploaia asta rece te udă leoarcă în doar câțiva metri. Mă uit la el; nu-i vreun bețiv, așa cum am bănuit la început. Privirea tristă și tulbure ascunde în spate o minte ce n-a avut parte de prea multă lumină. Dar e cinstită. Privirea lui e cinstită, chiar daca ușor speriată; privire de om înfrigurat, rătăcit prin ploaie pe străzile unui oraș prea mare. Un om care nu mai știe cum să ajungă acasă.
Mă gândesc câteva secunde cum să-i explic. Încep, dar mă opresc nehotărât. Mă uit la mașină nou-nouță care mă așteaptă în parcare și-mi surprind gânduri de care mi se face rușine. Pureci, păduchi, tapițerie udă, mirosuri care-ți strâmbă nasul…

Acuma să nu crezi cumva că povestea asta e despre mine și sufletul meu generos. Nici despre vreo faptă creștinească cu care să mai răscumpăr câteva păcate pentru o intrare iluzorie în vreun rai scăpătat. Nu mai cred demut în biserica asta ipocrită, intoxicată de farisei și îmbuibați, nu mai cred nici în raiul pe care ni-l flutură șantajist pe la nas. Povestea asta nu-i nici măcar una tristă, care să-ți înmoaie inima sau să-ți amintească de lucruri pe care cei mai mulți nu vrem să le știm. Povestea asta mică e despre Cătălin. Sunt doar câteva cuvinte simple despre unul din milioanele de oameni mai fără noroc decât tine și decât mine. Povestea asta e poate singura amintire măruntă care o să rămână în urma vieții lui. Povestea asta mică e și despre mine și despre tine, dar asta o vei afla doar dacă te-ai săturat să te minți. Ori dacă te-ai trezit.

Îmi spune că are 47 de ani. Mă uit neîncrezător: pare mai degrabă de 67. “Hai în mașină, Cătălin. Pe mine mă cheamă Marcel. Te duc acasă”.
Mă duceți acasă, domnu’ Marcel? Mă duceți acasă?? Vreau să ajung acasă, domnu’ Marcel! Vine noaptea și vreau să ajung acasă…” Cuvintele astea mă ard. Vin parca de la începutul timpurilor. Îmi amintesc într-un fel ciudat de toate nopțile petrecute prin păduri sau prin pustietăți, de unul singur, la mii de kilometri de casă.
Dau drumul la căldură în mașină, opresc muzica lui Wolf Larsen pe ultimele acorduri din What if I wrong, ca să îl pot asculta pe Cătălin. Îmi povestește că mai are doi frați, pe Sorin și pe Călin. Dar Călin a murit în urmă cu două zile, și-acum a rămas doar el și Sorin. “Eram tripleți, domnu’ Marcel; așa ne și zicea lumea când le spuneam că suntem gemeni: mă, voi nu sunteți gemeni, sunteți tripleți“. Mă mir de cuvântul ăsta pe care și-l aduce aminte.

Atunci când am hotărât într-o clipă să-l duc la Tureni am făcut-o aproape convins că-mi zice minciuni. Așa cum am mai înghițit o grămadă până acum. Oamenii ăștia își construiesc mereu o poveste cu care să-ți frângă inima. O poveste cu care să stoarcă câțiva bănuți, să mai bea o cinzeacă din mila femeilor și să mai tragă o mahorcă din dărnicia orgolioasă a bărbaților care le poartă la braț. Oamenii ca și Cătălin nu mai știu să trăiască altfel. Ca să ieși dintr-o asemenea viață îti trebuie putere. Iar ei ajung aici tocmai pentru că nu o au.
Chiar și dacă-mi îndrugă minciuni – mi-am spus – chiar și-așa trebuie să-l duc acasă. Se lasă noaptea, plouă și e frig, orice om ar trebui să aibă un acasă la care să ajungă când se lasă noaptea. Așa cum arată, așa cum e îmbrăcat și ud pe deasupra, n-o să-l ia nimeni în nicio mașină. Eu sunt cel care trebuie să-l ducă azi pe omul ăsta acasă. Și chiar dacă și-a inventat povestea, nevoia și slăbiciunile l-au împins să o facă. Cine sunt eu să-l judec? De ce-ar trebui un om în nevoie să treacă proba sistemului meu mărunt de valori ca să fie ajutat? De unde naiba întunericul din sufletele noastre? Am uitat de tot cum e să fii la greu? Cei care am știut vreodată…
Fac parte din ultima generație (pentru un timp) care a trăit câțiva ani citind la lanternă, la lumânare sau la lampa cu petrol; care s-a încălzit la placa de fonta pusă peste flacăra aragazului, a mâncat pe sponci, a păstrat săpunurile între hainele din dulap ca să le parfumeze, a bătut munții cu ranița în spate păcălindu-și foamea cu ceai din flori de Ciuboțică Cucului culese de pe marginea drumului, a păstrat mereu țigările să le dea doctorilor și a primit pantofi o data pe an, de Paște.

Dacă prin absurd m-ar fi teleportat cineva de la coada de la zahăr, la care mă târa mama adormit la 3 dimineața, direct în Liedl-ul din cartierul meu de azi, aș fi crezut că am aterizat în Paradis! Când privesc coșurile doldora, niciodată suficient de mari, când ascult mâțâielile copiilor răzgâiați care mai vor încă o cutie de donuts că altfel se bosumflă, nu pot să nu-mi amintesc de perioada aia; și să gândesc că e aproape obscen cât cumpăram și cât de multe adaugăm în fiecare lună la lista de cumpărături strict necesare, scrisa pe bilețelul cu care rătăcim printre rafturi. În timp ce cu banii de-un sugiuc Cătălin și Sorin trăiesc o săptămână. Și? Până la urmă la ce ne folosește toată risipa asta? Avem o viață mai bună? Trecem, oare, măcar testul ăla care zice că succesul în viață se măsoară prin gradul de bucurie cu care trăiești?

Din Botoșani, domnu Marcel, din Botoșani suntem. Avem o soră mai mare acolo, da noi am venit aici de 23 de ani. Lucrăm cu ziua la cine ne cheamă. La beton, la lemne, la săpat, la orice trebe. Așa am și ajuns azi dimineață la Cluj, că m-o luat unu cu tirul să-l ajut la descărcat. Și când am gătat mi-o zâs să merg acaso plecat și m-o lăsat acolo. Și mi-o dat trei lei. Dacă vrei ți-i dau dumneatale, domnu Marcel, că mă duci acasă.” Se uită curat la mine, așteptând un răspuns care nu vine. Apoi continuă:  “Câte-odată, când lucrăm prin sat, primim și douașcinci de lei pă zâua de lucru. Și câte-odată și mâncare.”

Mă uit la el. Omul asta trăiește în aceeași galaxie cu mine, pe aceeași planetă, în aceeași țară, pe străzile aceluiași oraș, în același timp. A fost nevoie de un nenorocit care să-l batjocorească cu 3 lei pe o zi de muncă, pentru ca să îl cunosc. Să ne întâlnim privirile. Să-l ascult. Să simt mirosul greu al hainelor lui udate de ploaie. Să-l văd.

Soră-mea o vinit și cu nepoții, domnu’ Marcel. O plâns la înmormântare după fratele nost Călin și o plâns și când o plecat la gară și ne-o lăsat pe mine și pe Sorin. O plâns și copiii, da’ cred c-o plâns mai mult de plânsu’ lu’ măsa, că pă Călin nu l-o cunoscut. Sau poate-o plâns de frică, că n-o mai văzut mort. Când s-or dus, soră-mea ne-o dat câte-un pachet de țigări la fiecare. Ș-apoi o plecat. Cred c-oi mai vedea-o când a muri Sorin. Dacă nu m-oi duce io primu’.”
În timp ce povestește, firișoare de apă îi pornesc din ochi, se strecoară prin albiile murdare ale ridurilor adânci și-apoi picură de pe bărbia bărbatului ăsta cu palme bătătorite de prea multă muncă, cu minte slabă și inimă de copil. Îi zăresc o clipă sufletul pe care n-a mai avut nimeni curiozitatea să-l vadă.

Prin ploaia tot mai rară intrăm în Tureni. “La stânga sau la dreapta, Cătălin?”. “La stânga“, zice. O iau totuși la dreapta, când îmi dau seama că postul de poliție lângă care zicea că locuiește e pe partea cealaltă a drumului. Tocmai intrăm pe o străduță, când Cătălin sare de pe scaun și-ncepe să strige. O clipă mă gândesc că și-a văzut fratele mort prea devreme: “Uite-l pă Sorin! Uite-l pă Sorin!! Sorinee!! Sorineee!!!” – strigă fără rost din mașina din care oricum nu se aude nimic în afară. Strigă cu bucurie, cu disperare și speranță către celălalt frate, rătăcit la fel ca el prin lumea asta nepotrivită pentru ei. Deschid ușa: “Cătălin!” “Sorin!!” “Cătălin!!!

Ultimii picuri se preling de pe haina ruptă. Privesc în tăcere la oameni ăștia care se bucură ca niște copii de reîntâlnire. Privesc la cei părăsiți înainte de vreme de Călin, înmormăntat probabil de Primărie cât mai curând, să nu doarmă frații cu mortul în același pat. Mă gândesc că la o zi-două după înmormântare, fratele mai sănătos pleca deja să descarce tiruri, ca să aiba amăndoi ce mânca. Mă uit cum se îmbrățișează, ca și când n-ar mai vrea să se desprindă unul de altul. Doi bărbați firavi, în vara asta ca o toamnă târzie.

Sorine, uite, domnu’ Marcel mi-o dat niște bani și m-o adus acasă, că nu știu unde m-o lăsat ăla cu tiru’ care n-o vrut să te ia și pă tine azi dimineață.” Sorin mă prinde pe neașteptate în brațe și se-apucă de plâns: “Mulțumesc, domnu’ Marcel, că l-ați adus pe Cătălin – zice în timp ce încearcă să-mi sărute mâna. Mulțumesc domnu’ Marcel, că numa’ pe el îl mai am de când o murit fratele nost Călin.” Și-n timp ce-și reazemă capul pe umărul meu, mai bolborosește ceva ca pentru el: “O avut ceva la stomac și i s-o înnegrit și un picior. Ș-amu o murit. Am rămas numa’ noi…” Mintea lui pare mai rătăcită decât a lui Cătălin: Câțiva dinți galbeni rămași în gură. O privire sașie. Un palton îmbibat de ploaie. Un palton pentru vara asta și pentru următoarele ierni, tot mai timpurii, tot mai lungi.

La marginea drumului, sub o salcie, un fel de garaj de beton fară geamuri, de câțiva metri pătrați. Deschid ușa. Întuneric beznă, un pat făcut din câteva scânduri, plin de bulendre murdare care să le țină de cald; miros greu de oameni care n-au unde, ori au uitat cum să se spele. Nici un bec în tavan: “Cu ce vă încălziți iarna?” – întreb. “Domnu’ Marcel – zice cu un licăr de mândrie Cătălin – noi de 23 de ani trăim iarna fară căldură. De-acuma suntem obișnuiți. Noroc cu doamna primar, că ne-o dat casa asta. Tare bună femeie, domnu’ Marcel… O fost și la mormântare!

În timp ce cobor Feleacul pe drumul de întoarcere, ploaia pornește din nou cu și mai mare furie. Orașul bolborosește prin gurile de canal care se căznesc din greu să sugă puhoiul de apă scurs din țâțele norilor. Acolo, undeva la poalele dealului, ne învârtim în fiecare zi pe străzi și tu și eu. Rezolvând probleme importante. Vorbind la telefon. Împingând din magazine coșuri de cumpărături pline de mofturi. Spre portbagajele mașinilor noastre fancy. Și-apoi spre casele noastre calde și primitoare.

Cătălin și Sorin trăiesc și ei undeva, pe aproape. Măcar se au încă unul pe altul. Le-am făcut o poză, ca să nu le uit ochii. Pentru că, așa cum spunea o prietenă dragă, Dumnezeu ne privește prin ochii oamenilor pribegi. Prin ochii oamenilor cu minte slabă. Dar cu suflet curat. Dumnezeul meu, care nu dă două parale pe popii îmbrăcați în aur și nici pe bisericoaiele lor de beton, îmi șoptește ceva prin ochii lui Cătălin și Sorin; oamenii ăștia bătuți de nenoroc care-l plâng în fiecare seară în cămăruța lor fără geamuri pe Călin, fratele lor nerăcit încă de pământuri.

Dumnezeu îmi șoptește ceva. Încerc să-nțeleg ce îmi spune.
Poate îți șoptește și ție.

Distribuie sau apreciază cu un click!
Facebook
Facebook
Urmareste-mă prin Email
Twitter
Google+
http://www.cuvantulinfata.ro/trei-lei-poveste-mica/

3 Comments

  1. Salutare Marcel,
    frumos gestul tau dar mai ales curajos. Nu din perspectiva integritatii fizice ci spirituale. Este despre tine, mine, ei si noi. De mai bine de zece ani ne-am retras ca familie la Micesti (inca 5 km de la Tureni inapoi spre Cluj pe drumul batut in trecut de batranii satului pentru a ajunge la Turda sau Cluj) si in primii ani singurele urme pe care le gaseam dupa-masa prin zapada erau dovada ca am plecat dimineata spre slujba. Cunoastem si tripletii, acum ramasi gemeni (din pacate am aflat din “povestea asta de trei lei” ). Sunt multe povesti in satul nostru romanesc. Totusi cred ca drama reala este “mormantul” lui Domnu Trandafir. Ce ai vazut in ochii lui Catalin vedem zilnic in ochii copiilor din mediul rural. Si daca te uiti atent vezi putin din Simona in adancul lor, pentru ca si ei viseaza. Doar atat . . .
    Stefan

    1. Îți multumesc, Ștefan, pentru comentariu.
      Evoluția noastră ca oameni și locul unde am ajuns ca societate sunt demonstrate și de felul în care ne purtăm cu cei defavorizați, cu cei în nevoie.
      Despre învățământ e o altă poveste. Mult mai lungă.
      Frumos satul în care locuiești. Sunt sigur că te ajută mai mult decât orașul să nu uiți să fii om.
      Voie bună!

      1. Scrii minunat, am citit poveștile tale, mai ales cele thailandeze, de multe ori! Doresc sa ai ocazia sa călătorești cât mai mult, ca să ne povestești mai mult! Elena

Leave a Reply

Your email address will not be published.Required fields are marked *