POVESTE MICĂ DE TREI LEI

Afară toarnă cu găleata și e un frig ca de noiembrie. Arunc o privire peste calendar, ca și cum aș vrea să mă conving că e totuși 11 iulie.
Mă pregătesc să plec spre casă. În fața vitrinei se învârte de câteva minute un bărbat îmbrăcat ponosit, ud până la piele, care încearcă să-și facă curaj să intre înăuntru, dar parcă nu îndrăznește. În cele din urma își bagă capul pe ușă și-mi pune o întrebare complet neașteptată: “Nu vă supărați, nu știți în ce direcție este Tureniul?”

Comuna asta e la 20 de kilometri de Cluj; și doar ca să ajungi în locul de unde ar putea să te ia vreo mașină spre Tureni, ar trebui să faci vreo 3-4 kilometri. Drumul până acolo nu-i deloc simplu de explicat și oricum ploaia asta rece te udă leoarcă în doar câțiva metri. Mă uit la el; nu-i vreun bețiv, așa cum am bănuit la început. Privirea tristă și tulbure ascunde în spate o minte ce nu pare să fi avut vreodată parte de prea multă lumină. Dar e cinstită. Privirea lui e cinstită, chiar dacă un pic speriată; privire de om înfrigurat, rătăcit prin ploaie pe străzile unui oraș prea mare. Un om care nu mai știe cum să ajungă acasă.
Mă gândesc câteva secunde cum să-i explic. Încep, dar mă opresc nehotărât. Mă uit la mașină nou-nouță care mă așteaptă în parcare și-mi surprind gânduri de care mi se face rușine. Pureci, păduchi, tapițerie udă, mirosuri care-ți strâmbă nasul…

Acuma să nu crezi cumva că povestea asta e despre mine și sufletul meu generos. Nici despre vreo faptă creștinească, cu care să mai răscumpăr câteva păcate și să-mi înlesnesc intrarea în vreun rai scăpătat. Nu mai cred demult în biserica asta ipocrită, infestată de prea mulți farisei și îmbuibați; nu mai cred nici în raiul pe care ni-l flutură șantajist pe la nas.
Povestea asta nu-i nici măcar una tristă, care să-ți înmoaie inima sau să-ți amintească de lucruri pe care cei mai mulți nu vrem să le știm. Povestea asta mică e despre Cătălin. Sunt doar câteva cuvinte simple despre unul din milioanele de oameni mai fără noroc decât tine și decât mine. Povestea asta e singura mărturie măruntă, care o să rămână o scurtă vreme în urma vieții lui. Povestea asta mică e și despre mine și despre tine, dar asta o vei afla doar dacă te-ai săturat să te minți. Ori dacă te-ai trezit.

Îmi spune că are 47 de ani. Mă uit neîncrezător: pare mai degrabă de 67. “Hai în mașină, Cătălin. Pe mine mă cheamă Marcel. Te duc acasă”.
“Mă duceți acasă, domnu’ Marcel? Mă duceți acasă?? Vreau să ajung acasă, domnu’ Marcel! Să lasă sara și vreau să ajung acasă…” Cuvintele astea mă ard. Parcă vin din noaptea timpurilor, când căutam adăpost, să mai trăim o zi, să mai supraviețuim o vreme. Îmi amintesc într-un fel ciudat și de toate nopțile mele prin păduri și prin pustietăți, de unul singur, la mii de kilometri de casă.
Dau drumul la căldură în mașină, opresc muzica lui Wolf Larsen pe ultimele acorduri din What if I wrong, ca să îl pot asculta pe Cătălin. Îmi povestește că mai avea doi frați, pe Sorin și pe Călin. Dar Călin a murit acum două zile, și-acum a rămas doar el și Sorin. „Eram tripleți, domnu’ Marcel; așa ne și zicea lumea când le spuneam că suntem gemeni: Mă, voi nu sunteți gemeni, sunteți tripleți”. Mă mir că-și amintește cuvântul ăsta.

Când am hotărât într-o clipă să-l duc la Tureni, am făcut-o aproape convins că-mi zice minciuni. Așa cum am mai înghițit o grămadă până acum. Oamenii ăștia își construiesc mereu o poveste cu care să-ți frângă inima. O poveste cu care să stoarcă câțiva bănuți, să mai bea o cinzeacă din mila femeilor și să mai tragă o mahorcă din dărnicia orgolioasă a bărbaților care le poartă la braț. Iar oamenii ca și Cătălin nu mai știu să trăiască altfel. Alcoolul și tutunul sunt singurii lor prieteni pe lumea asta. Ca să ieși dintr-o asemenea viață îti trebuie putere. Iar ei au ajuns aici tocmai pentru că nu o au.
Chiar și dacă-mi îndrugă minciuni – mi-am spus – chiar și-așa trebuie să-l duc acasă. Se lasă noaptea, plouă și e frig, orice om ar trebui să aibă un acasă la care să ajungă când se lasă noaptea. Așa cum arată, așa cum e îmbrăcat și ud pe deasupra, n-o să-l ia nimeni în vreo mașină. Eu trebuie să-l ducă azi pe omul ăsta acasă. Și chiar dacă și-a inventat povestea, nevoia și slăbiciunile l-au împins să o facă. Cine sunt eu să-l judec? De ce-ar trebui un om în nevoie să treacă proba sistemului meu mărunt de valori, ca să fie ajutat? De unde naiba întunericul din sufletele noastre? Am uitat de tot cum e să-ți fie greu? Cei care am știut vreodată…
Fac parte din ultima generație (pentru o vreme) care a trăit citind la lanternă, la lumânare sau la lampa cu petrol; care s-a încălzit la placa de fonta pusă peste flacăra aragazului, a mâncat pe sponci, a păstrat săpunurile între hainele din dulap, ca să le parfumeze, a bătut munții cu ranița în spate păcălindu-și foamea cu ceai de Ciuboțică Cucului culeasă de pe marginea drumului, a păstrat mereu cafeaua și țigările pentru doctori și a primit pantofi o data pe an, de Paște.

Dacă m-ar fi teleportat cineva de la coada la zahăr, la care mă târa mama adormit la 3 dimineața, direct în Lidl-ul din cartierul meu de azi, aș fi crezut că am aterizat în Paradis! Când privesc coșurile doldora, niciodată suficient de mari, când ascult mâțâielile copiilor răzgâiați care mai vor încă o cutie de donuts că altfel se bosumflă, nu pot să nu-mi amintesc de perioada aia; nu pot să nu mă gândesc că e aproape obscen cât cumpăram și cât mai adaugăm în fiecare lună la lista de cumpărături „strict necesare”, scrisa pe bilețelul cu care rătăcim printre rafturi. În vreme ce cu banii de-un sugiuc, unii ca Sorin și Cătălin trăiesc o săptămână. Și? Până la urmă la ce folosește toată risipa asta? Suntem mai fericiți? Mai senini? Trecem măcar testul ăla care zice că succesul în viață se măsoară în gradul de bucurie cu care trăiești?

“Din Botoșani, domnu’ Marcel, din Botoșani suntem. Avem o soră mai mare acolo, da’ noi am venit aici de 23 de ani. Lucrăm cu ziua la cine ne cheamă. La beton, la lemne, la săpat, la orice trebe. Așa am ajuns și azi dimineață la Cluj, că m-o luat unu’ cu tirul, să-l ajut la descărcat. Și când am gătat mi-o zâs să merg acas’, m-o lăsat acolo ș-o plecat. Da’ io de unde să știu cum să ajung acasă, domnu’ Marcel? Mi-o dat șoferu’ tri lei, da’ ți-i dau dumneatale, că mă duci.” Se uită la mine curat, așteptând un răspuns care nu vine. Apoi continuă cu un fel de mândrie:  “Câte-odată, când lucrăm pân sat, primim și douășcinci de lei pă zâua de lucru. Și câte-odată și mâncare, domnu’ Marcel!”

Mă uit la el. Omul asta trăiește în aceeași galaxie cu mine, pe aceeași planetă, în aceeași țară, pe străzile aceluiași oraș, în același timp. A fost nevoie ca un nenorocit fără suflet să-l batjocorească cu 3 lei pe o zi de muncă, pentru ca să-l cunosc. Să-l ascult. Să ne întâlnim privirile. Să-l văd. Să simt mirosul greu, de jivină, al hainelor lui ude de ploaie.

“Soră-mea o vinit și cu nepoții la mormântare, domnu’ Marcel. O plâns la groapă după Călin, ș-o plâns și când o plecat la gară, și ne-o lăsat aici pă mine și pe Sorin. O plâns și copiii, da’ cred că ei o plâns mai mult de plânsu’ lu’ măsa, că pă Călin nu l-o cunoscut. Sau poate-o plâns de frică, c-o zâs că n-o mai văzut mort. Când să să ducă, soră-mea ne-o dat câte-un pachet de țigări la fiecare. Și numa’ dup-aia o plecat. Cred c-oi mai vedea-o când a muri Sorin. Dacă nu m-oi duce io primu’.”
În timp ce povestește, firișoare de apă îi pornesc din ochi, se strecoară prin albiile murdare ale ridurilor adânci și-apoi picură de pe bărbia bărbatului ăsta cu palme bătătorite de prea multă muncă, cu minte slabă și inimă de copil. Îi zăresc pentru o clipă sufletul, parcă nemaivăzut de nimeni vreodată.

Prin ploaia tot mai rară intrăm în Tureni. “La stânga sau la dreapta, Cătălin?”. “La stânga“, zice. O iau totuși la dreapta, când îmi dau seama că postul de poliție lângă care zicea că locuiește e pe partea cealaltă a drumului. Intrăm pe o străduță, când Cătălin sare de pe scaun, ca și cum ar vrea să scape din mașină. O clipă mă gândesc că și-a văzut fratele mort prea devreme. Începe să strige fără rost, în mașina din care oricum nu se aude nimic în afară: “Uite-l pă Sorin! Uite-l pă Sorin!! Sorinee!! Sorineee!!!” Strigă cu bucurie, cu disperare, ca și cum de fapt n-ar fi crezut că o să mai ajungă vreodată acasă.  Strigă spre ultimul om apropiat pe care-l mai are, rătăcit la fel ca el prin lumea asta nemiloasă. Îi desfac centura, apoi deschid portiera; mă uit cum aleargă unul spre altul: “Cătălin!” “Sorin!!” “Cătălin!!!”

Ultimii picuri i se preling de pe haina ruptă. Mă uit în tăcere la oamenii ăștia, chipuri ale bucuriei cum n-am mai văzut. Mă uit la cei pe care Călin i-a lăsat singuri, Călin cel înmormântat de Primărie cât mai curând, să nu doarmă frații rămași în același pat cu mortul. Mă gândesc că la o zi-două după înmormântare, fratele mai sănătos pleca deja să descarce tiruri, ca să aiba amăndoi ce mânca. Mă uit cum se îmbrățișează, ca și când n-ar mai vrea să se desprindă unul de altul. Doi bărbați firavi, doi oameni, două suflete rătăcite în vara asta ca o toamnă târzie.

“Sorine, uite, domnu’ Marcel mi-o dat niște bani păntru amândoi, și m-o și adus acasă, că nu știu unde m-o lăsat ăla cu tiru’, care n-o vrut să te ia și pă tine azi dimineață.” Sorin mă prinde pe neașteptate în brațe și se-apucă de plâns: “Mulțumesc, domnu’ Marcel, că l-ați adus pe Cătălin” – zice în timp ce încearcă să-mi sărute mâna. „Mulțumesc domnu’ Marcel, că numa’ el mi-o rămas de când o murit Călin.” Și-n timp ce-și reazemă capul pe umărul meu, mai bolborosește ceva ca pentru el: “O avut ceva la stomac și i s-o înnegrit și un picior. Ș-amu o murit. Am rămas numa’ noi…” Mintea lui pare mai rătăcită decât a lui Cătălin: Câțiva dinți galbeni rămași în gură. O privire sașie. Și un palton îmbibat de ploaie, la fel ca pe fratele lui. Un palton pentru toamna asta și pentru toate iernile care vor veni, tot mai timpurii, tot mai lungi.

La marginea drumului, sub o salcie, un fel de garaj de câțiva metri pătrați, din beton prefabricat, fară geamuri. Deschid ușa. Întuneric beznă, un pat făcut din câteva scânduri, plin de bulendre murdare care să le țină de cald; miros greu de oameni care n-au unde, ori au uitat cum să se spele. Nici un bec în tavan: “Cu ce vă încălziți iarna?” – întreb. “Domnu’ Marcel – zice cu un licăr de mândrie Cătălin – noi de 23 de ani trăim iarna fară căldură. De-acuma suntem obișnuiți. Noroc cu doamna primar, că ne-o dat casa asta. Tare bună femeie, domnu’ Marcel… O fost și la mormântare!”

În timp ce cobor Feleacul pe drumul de întoarcere, ploaia pornește din nou cu și mai multă furie. Orașul bolborosește prin gurile de canal, care se căznesc din greu să înghită puhoiul de apă scurs din țâțele norilor. Acolo, undeva printre luminile sclipitoare, ne învârtim în fiecare zi pe străzi, tu și cu mine. Rezolvând probleme importante. Vorbind la telefon. Împingând prin magazine cărucioare pline de mofturi. Spre portbagajele mașinilor noastre fancy. Spre casele noastre calde și primitoare.

Cătălin și Sorin trăiesc undeva, pe aproape. Încă se au unul pe altul. Le-am făcut o poză, ca să nu le uit ochii. Pentru că, așa cum spunea o prietenă dragă, Dumnezeu ne privește prin ochii oamenilor pribegi. Și prin ochii oamenilor cu minte slabă. Și prin ochii oamenilor cu suflet curat.
Dumnezeul meu, care nu dă două parale pe popii îmbrăcați în aur și nici pe bisericoaiele lor de beton, mă privește prin ochii lui Cătălin și Sorin; oamenii ăștia ocoliți de noroc, care-l plâng în fiecare seară în cămăruța lor fără geamuri pe Călin, fratele lor nerăcit încă de pământ.

Dumnezeu îmi șoptește ceva. Încerc să-nțeleg ce îmi spune.
Poate îți șoptește și ție.