O tăietură minusculă în pardoseală te lasă să ajungi cu greu, aproape târându-te, în chilia de rugăciune și meditație de nici 2 metri pătrați a vechii bisericuțe de la mănăstirea Khor Virap. Piatră veche afumată de timp, o lumânare, un sipet. Dacă inchizi ochii mai auzi doar vaierul anilor care s-au scurs și vuietul timpului care trece.
In Armenia bisericile și mănăstirile se ridică in locuri speciale. Care sunt căutate îndelung, nu trântite netam-nesam între două blocuri, că acolo ți-a donat teren enoriașa Florica, care speră în ascuns să-i fie pusă o vorbă bună la nenea cu barbă albă înainte de marea trecere.
Khor Virap e așezată intr-unul din cele mai frumoase locuri de pe Pământ, la poalele muntelui Ararat. Nu vreun leaț de lemn rămas printre pietre de la arca bunicului Noe face acest munte atât de special. Ci grandoarea inimaginabilă cu care domină tot ce-i stă imprejur și senzația mistică pe care o ai privindu-l. Astăzi mănăstirea e în Armenia pe când Araratul e in Turcia. O fâșie îngustă, ce poate fi văzută intr-una din fotografii, separă cele doua țări la doar 2-300 de metri departare de mănăstire. Așa au decis oamenii, care se omoară cu mare plăcere pentru dreptul de a muta liniuțe pe hartă. Și o vor face, probabil mult timp de-acum înainte, până cand vreun frustrat cu puță mică o să ne trimită pe toți la cele veșnice. Iar atunci Araratul o să se scufunde din nou in liniștea eternă, fără împușcături și bombe, în timp ce Khor Virap se va întoarce în nisipuri.
Cu greu îți poți lua privirea de la muntele ăsta, și mai greu să pleci de lângă el.
Am urcat apoi la aproape 2200 m, în podișurile înalte ale Armeniei. Acolo unde natura a construit imagini de o frumusețe nepământeană iar oamenii – gropi înconjurate de petece de drum.
Aleg să rămân doar cu frumusețea, pentru restul zilelor ce mi-au rămas.
Noaptea alunecase demult peste lume când am ajuns la castel.
