Pe drum spre a treia mare. Cu fiecare kilometru tot mai adânc în marele podiș al Anatoliei care te umple de fericire la fiecare pas cu panorame ce taie respirația, cu spectacolul mai frumos ca oricând al norilor la început de octombrie, cu dansul culorilor toamnei pe pământul roșu, printre ierburile pajiștilor înalte, pe stânci nevăzute de nimeni. Trecând printre ploi ce nu pot să se scurgă din cer și călduri ce nu mai au putere. Oprind din timp în timp la câte o cârciumă modestă de marginea drumului pentru o supă caldă sau o cafea turcească, în față cu întinderile nesfârșite și parcă nefirești de la atitudinile astea mari și cu vânturile puternice ce aduc miros de zăpadă încă nenăscută. Părăsind uneori șoselele pentru drumuri de pământ și piatră, acolo unde te cheamă himera vreunui vis de tinerețe. Și printre toate astea cu gândurile pe care nu le poți opri. Cu femeia pe care o iubești si care, la mii de kilometri, desenează cu tocurile traiectorii fine de filigran pe trotuare. Cu copiii tăi de care viața te unește și te separă, ca trunchiul de ramurile unui copac, fiecare cu drumul ei către soare.
Și-apoi cu gândurile despre oamenii întâlniți în zilele din urmă. In toate călătoriile au fost câțiva, ale căror chipuri, suflete și energii mi-au rămas și mă urmaresc. Cum a fost Priit, băiețelul de 12 ani care cânta la vioara pe o străduță din Estonia. Sau Mika, finlandezul de 25 de ani din nordul extrem, care mi-a reparat anvelopa intr-un sătuc din Finlanda. Ca marocanul discret care mi-a gătit un pește la marginea deșertului. Ca Guillaume, cel mai cald copil pe care l-am întâlnit vreodată, care visa să ajungă pompier in orășelul Romorantin-Lanthenay din Franța. Uneori am trecut fulgerător unii prin viețile celorlalți, alteori am zăbovit o vreme. Dar urmele pe care le-au lăsat in mine au fost mai puternice decât primul zbor cu parapanta, decât prima zi pe motocicletă la 16 ani, decât primul drum de 800 km pe jos, decât prima săritură de la 3000 de metri cu parașuta.
Sunt oameni a căror energii îți ating sufletul intr-un mod inexplicabil, aproape mistic. De multe ori nici nu-i nevoie de cuvinte, e deajuns o privire. Uneori îi vezi pe stradă, întorci capul după ei dar nu îndrăznești să-i oprești. Nu știi cine sunt, dar ceva din tine îi recunoaște, ca și cum ați petrecut o întreagă viață împreună. Rămâi apoi zile sau ani cu gustul acelei întâlniri trecătoare dar cu o putere magică, de neînțeles. De cele mai multe ori suntem incapabili să fim atenți la energiile oamenilor, pe care-i judecăm mereu și-i punem in categorii în funcție de haine, farduri, cuvinte sau importantele lor meserii și funcții deșarte. Și care, la rândul lor, ne așează în pătrățelele strâmte ale categoriilor inventate de ei.
In călătoria asta oamenii care or sa-mi rămână sunt aceștia: O femeie care spăla treptele de intrare ale unui hotel din Tbilisi. Nu-i știu numele, nu am schimbat nici măcar o vorbă cu ea, dar am văzut-o. Cu frumusețea ei trecută, cu tristețea strecurată în fiecare celulă. I-am simțit energia și nostalgia ca și când am fi trăit o viață împreună.
A mai fost un bătrân azer adus de spate, cu părul și barba albă, care-și târa picioarele pe marginea unui drum din Caucaz, fără să pară că are vreo destinație. Ne-am întâlnit privirile din fuga motocicletei și nici măcar n-am avut timp să întorc capul după el. Dar în secunda in care ne-am privit, toată energia lui m-a intrebat: Îți mai amintești de mine?…
A mai fost o femeie tare bătrână, săracă și ponosită care ședea pe treptele ce urcau la biserica din Khor Virap. Cu ochii în pământ, cu fața brăzdată de riduri adânci, cu privirea întoarsă spre înlăuntru, acolo unde adunase tote greutățile, durerile și nefericirile unei vieți prea lungi. În timp ce treceam la doar o jumatate de pas de ea, mi-a șoptit fără să mă privească: ești atent doar la mărgele ieftine și sclipiciuri. De ce nu te oprești? Nu-ți mai amintești de mine?
Prin podișurile înalte ale Armeniei l-am întâlnit pe ultimul. Păzea o cireadă mare de vaci, la câteva sute de metri de locul in care m-am oprit pentru o fotografie. Eram pe grabă, mai aveam de trecut o graniță, drumul era rău și nu vroiam să mă prindă noaptea pe drum. De-acolo, de departe, a fugit spre mine ca și cum viața lui ar fi depins de asta. Parcă îi era teamă să nu plec înainte să ajungă. Când a sosit gâfâind mi-a oferit un zâmbet larg, cu 3 dinți de aur stralucitori! Mă privea doar și zâmbea fericit. Am încercat să-i dau ceva, obișnuit că de multe ori unde m-am oprit oamenii asteptau asta. Dar pe cand căutam fără să găsesc ceva la îndemână, mi-a zâmbit încă o dată, a dus mâna la ranița murdară pe care o purta pe umăr și mi-a pus cea mai neașteptată intrebare în capătul ăsta de lume, în timp ce vântul se intețea și ziua se pierdea definitiv în noapte:
“Dorești o cafea?”
