Batumi, Georgia, prima zi fără ploaie. Drumul până aici a șerpuit de-a lungul mării, dar e o Marea Neagră fără nicio asemănare cu cea de la Constanța, cu munți împăduriți care coboară până la apă si plaje fără urmă de nisip, doar cu pietre și bolovani. O graniță complet neobișnuită, înghesuită și ea în fâșia îngustă dintre munte și mare, înțesată de buticuri, cazinouri, turci, ruși, armeni, georgieni, iranieni și azeri care fiecare vor să-ți vândă, să te întrebe sau să-ți explice ceva. Hărțile mele GPS se încheie aici, tarifele de telefon și date sunt exorbitante, Uniunea Europeană e departe iar LARI-ul, moneda georgiană, e la putere.
Dupa ce am ieșit din vacarmul vămii, unde am profitat din nou de avantajele motocicletelor și am scurtat cu cel puțin 3 ore timpul de așteptare, am intrat pe celebrele drumuri georgiene. “Celebre” nu din cauza stării proaste a asfaltului (adio Turcia!) ci a stilului de conducere a șoferilor. Deși nu l-aș numi neapărat agresiv, niciun georgian care se respectă nu va suporta să te vadă în față fără să facă din depășirea ta scopul vieții sale! Ceea ce tot intr-un fel de agresiune se transformă. Și cum cultură motociclistică – ioc (sunt foarte puține motoare în țara asta), orice bolid, mașină sovietică (am văzut prima Volgă de multi ani încoace) tractor sau dubă ruginită vrea cu tot dinadinsul să te depășească, probabil e și o chestie de onoare să-ți arate că ești la el acasă unde dumnealui e șeful! Să stai pe mijlicul drumului nu-i bine pentru că oricum forțează orice ca să te depășească, pe margine te înghesuie în bordură. Așa că scapă cine și cum poate, noroc cu experiența de pe drumurile românești, albaneze, marocane și thailandeze!
Nu pot să nu amintesc și cât de hazlii par supermașinile de foarte mulți bani navigând printre gropi, blocuri comuniste și noroaie. Cumva între starea țării, nivelul de civilizație si mașinile de pe stradă parcă ar trebui să existe o concordanță. Lucru care, deși cam lipsește și la noi, parcă nu mai e chiar așa sfidător.
La orele serii, fanții locali încep să-și tureze mașinile prin centru. Cu cât e inghesuiala mai mare, cu atât mai bine, pentru că vei fi văzut de mai mulți. Trecerile de pietoni sunt decorative, fiecare pedestraș e pe pielea lui. In sensurile giratorii prioritatea e inversă și, încă ceva, 75% din șoferi fumează in mers, cum altfel decât cu cotul pe geam.
Cu acest tablou sumar in față, să adăugăm esențialul: rar am văzut o discrepanță mai mare decât între zgârie-norii nou-nouți și blocurile comuniste din Batumi. Care par să conviețuiască în armonie, unele amestecate cu altele. Iar în Batumi e forfotă mare. Se construiește la greu și numai “di granda”! Habar n-am cine investește aici dar cu siguranță se bagă de 100 de ori mai mulți bani decât în Cluj. Clădirile cu peste 50 de etaje nu-s o raritate și, întâmplare sau nu, chiar și noi locuim într-una cu 20 de etaje, care e încă in construcție dar asta nu pare să-i deranjeze pe cei care închiriază etajele terminate.
Lucrul cel mai greu de înghițit este, însă, altul: amestecul cât se poate de eterogen între măreția occidentala a noilor construcții (valorand fiecare zeci de milioane de dolari) și calitatea cum nu se poate mai comunistă a finisajelor, detaliilor și stilului de lucru. Întâlnești la tot pasul uși care se deschid doar împinse cu umărul, parchet melaminat care se umflă de la ploaia intrată din balcon, plinte bătute in cuie. Prima priză in care mi-am pus incarcatorul de telefon l-a prăjit instantaneu pe bază de scurtcircuit iar terasa de la etajul 20 e mărginită de un parapet firav din panouri de plastic, prinse într-o platbandă subțire fixată cu șuruburi și piulițe deja ruginite, deși clădirea nici măcar nu e terminată!! Iar astea sunt o mică parte din “minunile” pe care le vezi la orice pas.
Astea fiind spuse, să lăsăm mai degrabă imaginile să vorbească și să ne bucuram de noutate și de cât de diversă e lumea în care trăim! Și să nu uităm părțile bune: spre deosebire de Turcia unde limbajul gesturilor e complet diferit și nimeni nu înțelege semnificații evidente (că de engleză nu prea poate fi vorba), aici măcar la datul din mâini vorbim aceeași limbă! Maximă marca Călin Drăgan.
