Merg de vreo 25 de ani la expoziția absolvenților Universității de Artă și Design din Cluj; adică de pe când s-a inventat. Nu în fiecare an, dar de câte ori sunt în oraș și aflu în timp util. De-a lungul timpului am cumpărat de-acolo diverse lucrări. Mi se pare cel mai la îndemână gest de încurajare pentru un tânăr artist. Iar pentru cel ce cumpără, o ocazie să aibă în casă lucrări autentice și nu còpii, care oricât de reușite ar fi tot n-au scânteie vie în ele. Fotografia unui om drag n-o să-i înlocuiască niciodată îmbrățișarea, chiar dacă pentru o clipă astâmpără dorul. Iar lucrarea autentică a unui student e mai valoroasă decât orice copie după Dali.
Merg acolo și uneori cumpăr; nu doar pentru că artistul la tinerețe are mai mult ca oricând nevoie de bani; dar și pentru că arta trebuie să fie văzută, altfel nu există. Artistul trebuie răsplătit, altfel nu mai poată dărui. Arta lui se cere vândută, altfel n-ar mai fi creată. Și e nevoie să fie dorită, altfel nu-i cum să știi dacă atinge suflete. După ce se naște, arta trebuie să plece din atelier, altfel își sufocă artistul și nu-l mai lasă să respire. La fel cum rostul copiilor e să-și ia zborul, arta trebuie să-și găsească drumul spre o altă casă, unde să înfrumusețeze viața altcuiva și astfel să-și elibereze creatorul. Să facă loc în viața lui pentru altă artă ce așteaptă să se nască.
Expoziția se ține și anul ăsta la CREIC, dacă vrei s-o vizitezi găsești mai jos o fotografie cu afișul, locul și programul. Față de primele ediții, ținute în ambienturi mai mult sau mai puțin potrivite, locul ăsta e fastuos. Iar organizarea – de clasă. La vernisajul de ieri a fost muzică live, DJ cu pupitre de mixaj, catering, vin bun și ieftin (da, există), tolăneală pe pături sau direct pe pământ, entuziasm, tinerețe.
De fapt eu nu m-am apucat să scriu astea câteva rânduri ca să fac reclamă evenimentului. Deși probabil nu fac rău dând informația mai departe; sunt încă destui aici care nu plătesc doar dezavantajele orașului mare și se pricep să se bucure și de binefacerile lui. Dezavantaje, adică aglomerație, prețuri obscene, prea mult beton, prea multe blocuri și kharme călărite unele peste altele. Avantajele? Să vezi o expoziție ca asta, să zăbovești într-o librărie frumoasă, să mergi la un vernisaj, s-asculți live o simfonie sau o operă. Să asiști la o lansare de carte, să participi la un concert în piața publică, sau la Muzeul Etnografic, sau la Jazz in the Park. Ori să trăiești o noapte de vară la un festival de teatru sau de film.
Motivul pentru care am mers la expoziția absolvenților e simplu: iubesc arta. Nu știu cum s-o spun altfel. Iubesc arta și pe creatorii ei. Nici nu știu de fapt dacă e vreo diferență, arta îi descrie atât de bine pe cei care au adus-o la viață. Cu un pic de atenție și un strop de știință poți să-i vezi pe leneșii care fușeresc și deopotrivă pe cei care nu pot dormi noaptea de nărăbdarea creației. Îi poți deosebi pe talentați de cei ajunși în lumea asta din greșeală. Îi vezi pe cei aleși, îi vezi și pe cei care vor abandona primii corabia. Și, fără nicio regulă, odată la câteva generații poți să vezi sclipirea unui viitor geniu. Și-o să rămâi zile întregi cu gustul eternei întrebări dulci-amare: va reuși oare să-și folosească cu chibzuință talanții? Sau se va stinge ca artificiile ce sfârâie în apă?
Participă la expoziție vreo 300 de tineri artiști, de la toate secțiile: pictură, sculptură, design, grafică, foto-video, conservare-restaurare, ceramică, arte textile, design vestimentar, pedagogie. La deschidere au fost familiile lor, prietenii lor, colegii mai mici sau absolvenții din anii trecuți, au fost și simpli iubitori de artă, ca mine. Dar cele mai prețioase lucruri care pot fi văzute acolo sunt Prospețimea și Speranța. Încrederea. Optimismul. Cele mai tari droguri. Narcoticele pentru care mulți din cei trecuți de 45 de ani ar plăti cu ani de viață. În fiecare boare de parfum ce răzbătea din părul înfoiat al unei fete puteai să simți aroma de neconfundat a entuziasmului. Sub fiecare machiaj strident, în fiecare cercel, tatuaj, piercing sau haină nonconformistă se ascundea aceeași afirmație: „Eu voi fi altfel”. Fiecare privire spunea cu încredere: „N-o să mă las învins de rutină. Nici sufocat de viața de adult. Nici de griji, nici de responsabilități. Originalitatea și arta sunt pașaportul meu spre orice depărtare. Sunt cetățean al lumii.”
Merită să mergi până acolo, să adulmeci aerul dimprejur. Să simți bucuria speranței, a unei existențe încă nemuritoare. Așa ar trebui să arate viața. Toată viața. Așa ar trebui simțită și trăită. Și e dreptul fiecărei generații să-și încerce puterile, poate cândva una din ele va învinge hidra din Lerna. Și Leul din Nemeea. Și mistrețul din Erymanthos. Și păsările din Stimfalia. Și pe Cerber, din Hades. Poate chiar această generație va curăța odată pentru totdeauna grajdurile lui Augias și va îmbălsăma toți grăjdarii acestei lumi. Sau măcar va duce viața mai aproape de felul în care ar trebui ea să arate. Odată și-odată tot se va întâmpla asta, alternativa e pieirea.
Expoziția Prospețimii, a Entuziasmului și a Artei. Până în 13 iulie. Acum în Cluj-Napoca. Mâine, poate în toată lumea.
Am plantat, cum să nu plantez? Și-apoi am udat, că de asta nu s-a ocupat nimeni. La sfârșit am plecat cu pământ sub unghii, de la atâta artă!
