ÎNTRE SUBIECTIVISM, IPOCRIZIE ȘI CURATĂ PROSTIE

Câteva răspunsuri pentru comentariile primite la articolul anterior, ANTI-IPOCRIZIA

– Cei mai mulți care ne fac rău o fac din interes, din răzbunare sau ca să le fie lor bine. Au fost câțiva oameni în viața mea care mi-au făcut rău gratuit, fără nici un beneficiu sau dorință de răzbunare, doar ca să-și hrănească setea de rău pe care o poartă în ei. Când unul din oamenii ăștia a avut un accident foarte grav, am fost printre primi care i-au sărit în ajutor. Nu m-am mulțumit să-i trimit gânduri bune pe Instagram și nici încurajări pe Facebook. I-am sărit în ajutor la propriu.  N-aș fi pomenit niciodată de asta, dar orice om cu o brumă de caracter știe că atunci când cineva e la ananghie nu mai contează nimic, trebuie să ajuți pur și simplu. Dezinteresat. Oricine ar fi. Fără să aștepți nimic în schimb.
Nu am azi niciun exemplu mai bun decât oamenii din Ucraina aflată în război, care trebuie ajutați acum și cu orice preț. Niciun efort nu-i prea mic să alini un suflet, darmite să-l salvezi. Tot ce faci în astfel de vremuri spune enorm despre tine. Pentru că, așa cum spunea înțeleptul, neiertat nu rămane răul pe care l-am făcut, ci binele pe care am fi putut să-l facem și nu l-am făcut.

– Un ucrainean rănit sau pe moarte, la fel cu un rus rănit sau pe moarte, sunt doar oameni răniți sau pe moarte. Trebuie ajutați imediat, fără discriminare. Dacă n-ai înțeles că în haina aia plină de sânge, militară, civilă sau cum o fi ea, ai putea oricând să fi tu sau copilul tău, ți-a scăpat esența umanității iar netrebnicii zilei au reușit să-ți ia mințile. Dacă mâine prezidentul tenisman-schior-biciclist-golfeur te-ar trimite la război împotriva mai știu eu cui drakku, ai fi tu biată carne de tun sub stare de asediu, când dacă nu te supui ordinelor și refuzi să lupți vei primi cât se poate de legal un glonț direct între ochi. Sângele ucrainean, rusesc sau românesc merită la fel de puțin să fie vărsate. Iar a striga la un băiat de 18 ani „ce cauți, mă, în țara mea” e la fel de inutil cu a spera că Putin se va converti  la budism

– Adevărata problemă sunt sistemele care permit unor nătărăi orgolioși, complet lipsiți de empatie și umanitate, să ajungă conducători și să ne hotărască destinele. Adevărata problemă e că băgăm milioanele de miliarde de bani în arme și în armate, care într-o bună zi ajung să fie folosite împotriva noastră. Nu există problemă mai importantă de rezolvat pentru generațiile de azi și de mâine

– Cel mai bine cunoști oamenii în criză. Și la greu. Crizele sunt cele care dau adevărata măsură a caracterelor, a stăpânirii de sine și a puterii tale. Cine a fost prins în situații de criză acută știe cum se învârt mulți ca niște găini bete, bălmăjind tot felul de nerozii fără cap și fără coadă, incapabili de decizii și judecăți măcar coerente dacă nu utile. Odată, pe vremea când Arafat  se juca lapte gros prin Palestina iar SMURD-ul încă nu exista, am scos un muribund dintr-o mașină accidentată, în timp ce toți zbierau și se agitau braunian în jur, fără ca cineva să catadicsească să mă ajute. Când rămas fără putere și plin de sânge l-am așezat pe omul de aproape o sută de kilograme pe asfalt, unul din spectatorii inerți de până atunci s-a apucat să mă certe, că dacă-l așez acolo o să răcească până vine salvarea, sau chiar o să facă pneumonie. N-a apucat să se întâmple una ca asta, probabil din cauza găurii din cap

– Pentru mine, să-mi păstrez mințile înseamnă să judec echilibrat și cât mai obiectiv, neinfluențat de fierbințeala vremurilor, nici de trompetele dintr-o tabără sau din alta și nici de fătucile de la știri care parcă n-au alt scop mai înalt decât să prezinte cu orice preț mizerie, suferință, copiii înfrigurați și mame îngrozite. Că prețul pentru toate excesele sângeroase ale canalelor de știri în căutare de senzațional sunt milioane de oameni terorizați de frică și nesiguranță (neieșiți încă bine din cealaltă pandemie, tot de frică și tot de nesiguranță), asta nu pare să conteze pentru nimeni. Frica și nesiguranța pe care netrebnicii ăștia, în frunte cu televiziunile lor sadice, au băgat-o în AND-ul celor care nu se pricep să se apere, se vor transmite în următoarelor 99 de generații

– Dacă am amintit câteva lucruri din istoria recentă a românilor cu ucrainienii și despre opiniile fostului actor – actual prezident, am făcut-o pentru că ele exista. Orice decizii am lua, trebuie să știm unde suntem și de unde plecăm. Sigur că sunt destui pe-aici care nu și-au băut cerneala la orele de istorie. Dar viața mereu surprinzătoare mi-a arătat că-s mai puțin decât ne închipuim și că o mulțime de băieți habar n-au că a existat viață pe Pământ și înainte de primul lor bărbierit. Cred că-i cinstit să știm că niciodată ucrainienii nu s-au dat în vânt de dragul nostru și ne-au dat cu șpițul la fluierul piciorului ori de cate ori au avut ocazia. Odată ce știm asta trebuie să le sărim în ajutor exact când au nevoie, poate chiar mai mult decât celui mai bun prieten. În primul rând pentru că-i uman și drept, în al doilea rând pentru că e cea mai bună șansă să reparăm o relație din care prietenia n-a dat niciodată pe dinafară

– Rămâne necomentată (deci acceptată) realitatea că odată ce zeci de mii de oameni (ce s-au înghesuit printre alte sute de mii) intră în țară și circulă liber, fără vaccinuri aprobate și fără teste sau QR-uri, a nu renunța complet și definitiv la orice restricții legate de pandemie e ipocrizie curată. Asta nu înseamnă, Doamne ferește, că ar fi trebuit să le punem condiții refugiaților. Ci că trebuie să fim eliberați măcar acuma de toate restricțiile alea, devenite superflue, dacă nu stupide de-a dreptul. Oricum n-am nicio grijă, ni se pregătesc altele

– Nu am înghițit cenzura și n-o s-o înghit niciodată. Nicio cenzură. De la nimeni. Niciodată. Mi-am trăit primii treizeci de ani cu ea, zic că ajunge pentru o biată viață de om. Chiar dacă ar muri de dragul nostru și ar vrea să ne protejeze, cenzorii „de bine” ne transmit de fapt tuturor un mesaj cât se poate de clar: sunteți incapabili să înțelegeți adevărul, așa că vă ajutăm noi; vă dăm noi bucatele gata mestecate, trebuie doar să le înghițiți. Când aud de Grupul de Comunicare Strategică, mi se zbârlește părul pe spate și mi se strepezesc dinții. Câtă minte îți trebuie să pricepi că odată ce îi cedezi altuia dreptul de a decide el ce e bine pentru tine și ce nu, va începe să se folosească discreționar de lucrul ăsta?

– Dacă n-ai fost conștient de asta, fii măcar de-acum, altfel ești ipocrit: tancurile, mitralierele, avioanele, tunurile, cuirasatele și chiar uniformele militare sunt la doar o azvârlitură de băț de crimă. Nu există crime acceptabile (alea care au o cauza dreaptă, sunt comise de ai noștri etc) sau inacceptabile (victimele sunt din tabăra adversa). Există doar decerebrati care ne atrag în jocuri malefice, și asta culmea, pe banii noștri. Ne omoară pe banii noștri.

– Un răspuns pentru un domn cum nu se poate mai onorabil, dl. Marius Rimbașiu: nu sunt deloc fan al Annei Netrebko dar am respect pentru talentul și vocația ei. Am petrecut ani de zile luptându-mă cu o anumită dilema și era să mor de nehotărâre, ca măgarul lui Buridan, neștiind cum să ies din ea. Ce contează în primul rând la un artist, caracterul sau talentul? Hai să zicem că judecăm artiștii după caracterul integru, care n-ar trebui să-i permită sopranei pe care o numiți să se dedea la gesturi de admirație față de Putin (las la o parte că asta se întâmpla prin 2014, când mulți alții îl admirau pe satrap). Păi în cazul ăsta îmi permit să vă propun să nu mai ascultați nici muzică compusă ori interpretată de Anatol Vieru, Marțian Negrea, Sabin Drăgoi, Gherase Dendrino, Tiberiu Brediceanu, Sigismund Toduță, Paul Constantinescu, Valentin Gheorghiu, Iosif Conta, Ion Voicu, Pascal Bentoiu, Tiberiu Olah, Doru Popovici, Mihai Jora. Ce au toți în comun? Au fost colaboratori și activiști ai partidului comunist, unii chiar membri ai Nomenklaturii, alții i-au compus ode lui Stalin.

Va trebui să nu mai ascultați nici Șostakovici, pentru că (deși a încercat să reziste cât a putut) și el a închinat ode lui Stalin, zis și măcelarul popoarelor. Vladimir Nabokov nu a ezitat să spună despre Șostakovici că „nu este un om liber, ci o unealtă obedientă a guvernului său”. Că în cantata „Cântarea pădurilor” îl omagiază pe Stalin drept „marele grădinar”. Că în 1951 a fost numit deputat în Sovietul Suprem al Rusiei Sovietice.

Păi ce alegem să fim, deontologi, ipocriți sau drepți și asumați? Cântărim cu aceeași măsură sau cu măsuri diferite, după cunoștințe și interese? Ce să fac eu, iubitor de literatură, cu Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Adrian Păunescu, Cezar Petrescu, George Călinescu, Demostene Botez, Victor Eftimiu, Mihai Ralea, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Marin Preda, Petru Dumitriu, Laurenţiu Fulga, Nina Cassian, Alexandru Paleologu, Ștefan Augustin Doinaș, Constantin Noica, Edgar Papu, Octavian Paler, Mihail Șora, toți având legături recunoscute și avantaje indiscutabile de pe urma colaborării cu comuniștii, ba chiar cu Securitatea? Printre ei sunt creatori pe care  îi idolatrizez de-a dreptul, cum naiba să scap cu principiile neșifonate din dilema asta? Nu-i mai amintesc pe artiștii adoratori ai legionarilor, că nu mai terminăm niciodată.

Singurul răspuns pe care l-am putut găsi pentru mine e că nu pot și nu am dreptul să judec alchimia prin care se naște arta, că artiștii lumii sunt ca insulele unui arhipelag: fiecare e singur în lumea lui, dar toți formează împreună cea mai frumoasă și aparte lume care a existat vreodată; o lume în care (printre altele) slăbiciunile și defectele sunt mai degrabă reguli decât excepții. Și, a propos de asta, dacă a idolatriza putreziciunile puterii (putiniste, ceaușiste, staliniste) e o dovada de lipsă de caracter (ceea ce, desigur, chiar este), care tare caracteriale să le acceptăm la artiști și care nu? Avem o listă permisă și una inadmisibilă? Când iubim un cântăreț îi număram sticlele de alcool băute într-o zi? Numărul de amante? Cât își bârfește sau cât își sapă colegii? E acceptabil să se drogheze? Verificăm dacă își bate nevasta? Poate știți dvs. o instituție de cultură în care articolele astea să lipsească cu desăvârșire. Sau poate știți vreuna unde la angajare să ți se verifice și caracterul. Sigur că putem alege să admirăm orice și pe oricine, după propriile noastre criterii. Dar știți ceva? Măcar să fim conștienți cât suntem de subiectivi. Pentru că dacă ne aplicăm criteriile doar unora iar pe alții îi exceptăm, fie ne credem Dumnezei, fie suntem ipocriți sadea.

 

Photo by Milad Fakurian on Unsplash