ZIUA PERFECTĂ, VERSIUNEA LOW COST

Privesc pe geam muntele Khao Ra, luminat pe jumătate de răsăritul întârziat și îmbrăcat într-o junglă deasă din care se aud când și când ciondănelile macacilor care se trezesc odată cu umbrele ce coboară spre vale. Se face dimineață în ziua perfectă, afară sunt deja 24 de grade dar până seara nu va fi mai cald de 29-30; adică taman cum îi cade bine voinicului!  În timp ce-mi beau ceaiul negru pe terasă, îl privesc cu coada ochiului pe Joe Chalard, vecinul meu băștinaș, care nivelează meticulos nisipul pregătindu-și cu atenție viitoarea grădină al cărei plan numai el îl știe. Și dacă în urmă cu doar câteva luni nu aș fi priceput mai nimic din răbdarea cu care face asta, viața printre localnici m-a făcut să le înteleg ritmul și mai ales să pricep de ce nivelarea cu o lopățică minusculă a celor câțiva metri pătrați de teren poate să-i ia mai multe zile, lucrând minuțios și fără nicio grabă. Odată la două ore Joe Chalard, cel pe care-l bănuiesc că și-a lăsat plete și și-a tras prenume american ca să fie english-trendy, se oprește din scormonit nisipul și îndepărtat pietricelele, se așează pe o bancă și privește muntele. Stă așa preț de aproape o oră, timp în care fumează 3 țigări. Nu se mișcă, nu întoarce capul și nu vorbește cu nimeni. După ce strivește mucul ultimei țigări își continuă netulburat treaba, convins că face cel mai important lucru din lume.

La 9 și jumătate plec deja de la piața de fructe, cu două sacoșe pline de papaya zemoase, mango auriu, jujube șugubețe, litchi chinezesc, fructul pasiunii cu cel mai bun gust din lume, mangostine dulci cu miezul precum cățeii de usturoi, guave săltărețe, tamarin acrișor și o singură bucată de pitaya (numită de unii fructul dragonului), doar ca să înveselească masa din încapere pentru câteva zile. În drum spre casă mă opresc la piața de pește, nu pentru că aș avea ceva de cumpărat, dar îmi place forfota negustorilor și a bucătarilor care se târguiesc pentru fiecare doradă roșie sau biban de mare. Îi trimit un gând lui Marian si mă întreb ce minunății ar pregătii la Bistro del’Arte din bogăția de pește proaspăt de aici.

Dupa ce deșert acasă cumpărăturile și mai arunc o privire fructului dragonului care face să râdă toată casa, mă urc din nou pe scuter și străbat drumurile insulei pâna în Tong Sala, unde pe o străduță îngustă, departe de drumurile tinerilor frumoși și liberi de la Full Moon Party, pun scuterul pe cric și intru în cabinetul de masaj a lui Lek. Oricine ar zâmbi la auzul acestui nume pompos de îndată ce ar vedea încăperea proaspăt scăpată din inundațiile ultimului muson care a lăsat pe pereți o dungă murdară și umedă, la mai bine de un metru înalțime. Așezate direct pe podea sunt patru saltele acoperite de cerșafuri vechi dar curate, mirosind a săpun făcut în casă în care cineva a scăpat o mână de ierburi de pe dealurile însorite ale insulei. Primesc un tricou și un pantalon măsura unică, care într-un mod ingenios se potrivește oricui, indiferent de lungimea centimetrului petrecut peste burtă, apoi mă schimb într-o încăpere mică ce aduce a debara dar din care observ mirat că o scară de lemn duce la apartamentul de la etaj al lui Lek, de unde se aude ciripit de joacă de copil. Mă întorc pregătit în încăperea aproape sordidă iar în următoarea oră mi se întâmpla ceva ce nu-i simplu de descris și care-i de departe cel mai bun motiv pentru care merită să dai o raită  prin țara asta: un adevărat masaj thailandez! Nu, nu varianta aia la care-și dau ochii peste cap toți bărbații și despre care poate o să povestesc într-o zi în care n-o să mă bântuie nicio criză de pudibond întârziat, ci un masaj pentru care merită să începi să strângi chiar de azi bani de avion! Mâinile pricepute ale lui Lawan nu trec peste piele și nu frământă mușchii ci fac mai degrabă un fel de presopunctură cu coatele și degetele, întinderi cu tălpile picioarelor, nivelări de sucitor cu antebrațele, strivesc fără milă mușchii mici dintre toate vertebrele, întind ca niște corzi tendoanele și-s în pericol să dezlipească inserția fasciculelor de pe oase. N-a scăpat niciun centimetru pătrat nebătucit, flexat, lungit, separat, scurtat, îndoit, pocnit sau tasat. Când sunt distrus si moale ca o cârpă numai bună de aruncat în stradă, masajul se încheie iar Lek mă poftește la un ceai care mă așteaptă aburind în cană, cu o sclipire în ochi care îmi transmite limpede că nu-i e permis măcar un sfert de oră să mă lase  liber pe stradă. Înainte să plec, în fața semnelor mele de recunoștință, Lek imi șoptește cu cel mai haios accent englezesc pe care l-am auzit vreodată: We don’t do massage for tourists. We are professionals!

A trecut demult de amiază așa că odată scăpat din mâinile lui Lawan, după ce-mi recapăt simțul orientării, mă îndrept bezmetic și șifonat spre Piața de Mâncare, unul din cele mai ademenitoare locuri de pe insulă. Locul spune ceva tare interesant despre partea asta de lume: sunt mulți thailandezi care nu au bucătărie acasă și ca atare nu gătesc niciodată! Mâncarea e ieftină, oricine și-o poate permite iar de ea se ocupă „professionals”- ca s-o parafrazez pe Lek. Adică se cumpără de la făcătorii de mâncare pe care-i găsești nu doar în piața de care pomeneam ci peste tot: îi vezi pe marginea drumului, punând pui gălbejiți pe câte-un grătar făcut dintr-o jumătate de butoi de tablă sau manevrând cu îndemânare picioare de broască, halci de carne de porc, gândaci de tot felul, scoici care crapă de căldură sau lichide de culori suspecte ambalate în pungi de plastic și din care obții cea mai gustoasă supă picantă de îndată ce adaugi verdețurile și ingredientele primite separat. Îi mai vezi împingând dughene pe roți din care răzbat arome orientale irezistibile, hălăduind pe străzi și sunând din clopoțel în căutare de mușterii. Sigur, turiștii au pervertit în bună măsura prețurile și odată cu asta și principiul ăsta al mâncării pe care și-o permite orice sărman. Dar pentru băștinașul autentic rămân întotdeauna o sumedenie de cotloane ascuse ale insulei, în care turiștii nu visează și nici nu-și doresc să ajungă, acolo unde mâncarea rămane bună și ieftina dar unde nu e bine să te gândești prea mult la igienă. De altfel peste tot pe stradă e preferabil să nu știi sau să te faci că nu vezi locurile și vasele în care e făcută sau transportată mâncarea. Important e că ea e întotdeauna gustoasă și toată lumea care o mănâncă e bine-mersi, chiar dacă poliția sanitară nu va fi inventata aici în următorul secol.

Dupa TomYum-ul din Piața de Mâncare și sucul proaspăt stors din passion fruit, mango și aloe vera, mă duc pentru ultima parte a zilei pe una din plajele de corali si nisip dintr-o extremitate mai puțin bătută a insulei, în care nu întâlnesc aproape niciodată pe nimeni. Cobor niște pante amețitoare făcute pentru enduriști nebuni, pe care bietele frâne cu tamburi încetinesc cu greu bătrânul scuter pe care tremură de mândrie toate tablele. Odată ajuns, întind prosopul pe care-l port cu mine în geanta de pânză aspră de pe spate, pun sticla cu apă la umbră și mă-ntind împreună cu cartea lui Karim Rashid aproape de țărmul oceanului. Iar când, după patru capitole și două băi răcoroase, soarele începe să-și piardă puterile și scapătă ca un frumos muribund după culme, îmi adun boarfele puține și trec înapoi muntele spre casa din inima junglei, pâna la care scuterul are cel mult 20 de minute de gâfâială victorioasă.

Hmmm… parcă tot ce am spus sună cam idilic. Dar știi cum e… văzută din iarna românească cu frig lipicios, nici măcar o biată zăpușeală n-ar putea scăpa de ștampila asta. Și până la urmă nu-i treaba mea să conving pe nimeni. Mai important mi se pare să-mi pun ceva rece de băut în pahar, iar pe fundal cu bezna pe care becul sfios de terasă abia o alungă și cu zgomotele stranii ale junglei care începe la câțiva pași, să sărbătoresc încheierea zilei perfecte din acest frumos an de grație al vieților noastre.

Distribuie sau apreciază cu un click!