ESEURI, REPORTAJE ROMÂNIA

WHITE FLOWERS MATTER

Dacă titlul sau alăturarea din imagine te provoacă, află că cele două “edificii” la care te uiți sunt despărțite de exact 753 de ani de civilizație.
Cum a doua cea mai frecventă critică pe care o primesc e că scriu prea lung pentru vremurile astea, las dracului la o parte povestea (partea cea mai interesantă) și ofer gratis nu baloane de săpun, precum poetul, ci informații cu liniuțe. Ele se vor amesteca cu celelalte tone zilnice de informații furajere, urmând a fi excretate nemistuite, ca să facă loc informațiilor de mâine.
Să purcedem:
1268:
Pe domeniul numit Terra Gerende e construită Villa Gerend, viitorul Castel Kemény-Bánffy din Luncani. Numele se trage de bună seamă de la Saul Gerendi, care a plătit pentru domeniu 15 mărci de argint unui anume Cute, din cetatea Turda.
Amintim că Luncani se află în județul Cluj, simbolul civilizației românești, gen
1290:
Castelului i se alătură pe domeniu și o bisericuță, una din cele mai vechi din Transilvania. Biserica, adeseori renovată, are încă părți originare și poartă o inscripție a epocii de început. E făcută cu piatră de la edificiile antice romane de la Turda (Potaissa) și e pomenită în înscrisurile Vaticanului. O poți vedea din mașină când treci pe șoseaua ce duce de la Cluj spre Târgu Mureș
1378:
Imagine preferată, împietrită în timp (și atestată istoric):  domeniul e despăgubit pentru daunele provocate morii sale de apă de plutele care transportau sare pe Arieș.
Frumos.
Dacă închid ochii pot să văd plutele alunecând pe apă, încărcate cu sare de la ocnele din Turda.
Foarte frumos.
Oare cum sunau înjurăturile grofilor ce-și vedeau roata morii hodorogită de plutașii pe care-i înceluia Arieșul?
1949:
Fandez peste 600 de ani nu pentru că nu s-ar fi întâmplat nimic între timp (ba dimpotrivă) dar ca să nu adoarmă nimeni. Doar se știe din școala generală că istoria e plicticoasă, chiar și noii iluminați ne învață că tot ceea ce contează e Prezentul. Nicolae Iorga s-ar zvârcoli prin pământuri dacă ar auzi propoziția asta
1953:
Comuniștii fac din castel ce altceva decât C.A.P. Apoi rad mai toate construcțiile anexe, cu avânt revoluționar și încredere că chiaburimea sucks și că-ntr-o zi toți vom fi egali
1990 și după:
Urmașii comuniștilor, adică noi, transformă fostul castel-C.A.P. în orfelinat. Un “hobby” post-revoluționar aplicat mai tuturor castelelor din România lucrului bine făcut și-a omului iubitor de istorie
2003:
Lăsat moștenire de ultimul descendent, castelul revine comunității, adică comunei Luncani. Între a se cutremura de responsabilitate și a servi o bere la birt, comunitatea alege varianta a doua. Niște puradei tuciurii trag chicotind dintr-un chiștoc la umbra gloriei celor trei sferturi de mileniu
2015:
Castelul este înscris pe Lista monumentelor istorice din județul Cluj. Nerecunoscător și un pic senil la cei 750 de ani ai săi, castelul nu pare să remarce această onoare
2021, 12 ianuarie:
Eu, trăind scama mea de istorie, în vizită la castel. După o lipsă de vreo 35 de ani, de pe vremea când deși mirosea a bălegar ceapist, totul era încă întreg și la locul lui.
Amintiri cu stejarii seculari printre care se strecurau meandrele leneșe ale râului, privind de pe promotorul pe care se înalță castelul. Închid iar ochii, riscând să cad în bălării și să mă prăpădesc de tatanos. Îmi imaginez vremurile lui bune. Privesc cei câțiva stejari supraviețuitori. Îi pozez, înainte să fie și ei puși pe foc
2021, 13 ianuarie:
Undeva în România un amic de facebook imortalizează “Coffee Shop Prosper“. Proaspăt întors de la castel, comparația mă inspiră
2021, 14 ianuarie:
Tu privești pozele, te înfurii-întristezi și consideri că-i treaba altuia. Alt “hobby” național bine cunoscut
2021, 15 ianuarie:
Ziua Culturii Naționale. Niciun protest în fața Primăriei din Luncani, a Câț-guvernului sau la geamul musafirului de la Cotroceni.
Se cântă din Enescu (mort singur și îngropat prin alte țări), se recită din Eminescu (prăpădit sărac, uitat și alienat mintal prin spitale de psihiatrie)
2021 și mulți ani de-acum înainte:
Intrăm în istorie ca o generație de pitici distrugători și fără viziune, veșnic iubitori de prosperitate personală și degrabă grăitori de „să facă alții”.
Da, se confirmă: de trei decenii încoace avem doar impotenți drept președinți și o grămadă de tâmpiți drept miniștri. Dar vom avea decența să ne amintim că sunt aleși de noi pentru că-s moșmondiți după chipul nostru și-au fost puiați dintre noi. Altfel spus, ei nu fac nimic pentru că noi nu facem nimic. Ei n-au simțul responsabilității și al onoarei pentru că noi n-avem aceleași articole. Ei n-au în dotare organul demnității pentru că nici noi nu posedăm organul cu pricina.
Sigur, în timpul liber ei produc totuși ceva: ne vând pe doi arginți și-o șapcă, dar să nu intrăm în detalii nedemne de un mare spirit
Concluzie decentă și logică:
Dacă viitorul va avea o brumă de bun simț, îi va arunca plin de silă pe toți sicofanții ăștia la lada de gunoi a istoriei. Și pe noi împreună cu ei, fără doar și poate
P. S.:
Dacă cumva ești român și nu ești chiar așa supărat că moare un castel unguresc, te anunț:
1. Fii liniștit, spre deosebire de Castelul Calendar despre care povesteam zilele trecute, ăsta nu mai poate fi salvat
2. Ai face bine să nu te mai oripileze boii încălțați de la Black Life Matters, care dărâmă statui pe bază de precaritatea culturală și mentală. În cazul lor și-n opinia lor trecutul n-a avut alt scop nobil decât să zămislească lujerul de crin al propriei lor persoane.
Știu, comparația asta e cam ne la locul ei, având în vedere că floarea numită crin e suspect de albă; dar am informații că se pregătește o revoluție a florilor, care va corecta inechitatea
P. P. S.:
N-am reușit să fiu scurt nici de data asta. Să fiu măcar iertat
Distribuie sau apreciază cu un click!

Leave a Reply

Your email address will not be published.Required fields are marked *