THAILANDA

ȚARA CARE MI-A FĂCUT INIMA SĂ ZÂMBEASCĂ

A venit vremea pentru ultima zi pe insulă; ultima baie în ocean, ultima supă Tom Yam, ultima plimbare pe drumurile acoperite de nisip, ultimul masaj cu ulei de cocos, ultimul Surya Namaskar, ultimul asfințit de soare peste mangrovele din Srithanu, ultima noapte în casa din junglă. Iubim atât de mult reperele! Reperele sunt ca niște borne kilometrice în curgerea frumoasă, fluentă și continuă a vieții. Mai ales îndrăgim reperele care încep cu “prima” sau cu “ultima”. Mă uit cu un pic de nostalgie în urmă la toate despărțirile, plecările, întoarcerile, începuturile, încheierile și revenirile care s-au întâmplat în viața mea plină de școli, prietenii, iubiri, despărțiri, căutari și drumuri neîntrerupte. La fel ca-n viața ta, o mulțime de drumuri s-au închis dar altele le-au luat mereu locul. În timp am învățat să plec dintr-un loc care mi-a căzut drag fără să fac prea mult caz, încerc să privesc doar înainte și să nu mai întorc capul. Plec de pe insula pe care am trecut vremea musonului iubind-o pe viață dar fără să privesc înapoi.

În ultima seară, Joe Chalard organizează o petrecere în cinstea noastră. Big barbeque party, cum o numește el. “Joe, nu-i cazul să te deranjezi”, încerc politicos… “Marsel, you are my brother!”, zice Joe în engleza lui cu accent de nereprodus dar pe care am ajuns s-o înțeleg mai mult decât mulțumitor. „You and me, we same-same. Make big barbeque party in honor of you and Diana because you are leaving. My brother leaving. I am not money hungry, Marsel. I no need money. I need friends”. Ce să mai spui în fața unei asemenea declarații? OK, Joe. Let’s make a big party! Thank you, Joe!
Diana le-a căzut cu tronc tuturor. Nu doar pentru că e draguță cu oricine și zâmbește mereu ca o thailandeză autentică; ci în primul rând pentru că în cele 3 săptămâni de când a venit aici a cântat mai tot timpul în camera noastră cu pereți subțiri. La câteva zile după întoarcerea acasă va avea un spectacol foarte solicitant, așa că în fiecare zi repetă măcar două ore ariile dificile, ca să-și păstreze vocea elastică. Când se întâmplă asta toată lumea împietrește sau se mișcă în vârful picioarelor. La casa care se construiește alături muncitorii opresc orice activitate și ascultă, fiecare acolo unde îl ajunge muzica. Jirapon, soția lui Joe, cea mai activă femeie de la prietena mea la Ramona Cuc încoace, se oprește și ea din alergătura neîncetată. Mangon, baiețelul lor durduliu, nu-și mai fugărește prietena prin curte să o tragă de codițe. Iar Joe Chalard, cel mai mare admirator al Dianei, stă ca un rege pe mica lui platformă acoperită cu frunze de palmier cu veșnica țigară aprinsă între degete și ascultă fermecat. „Marsel, this woman make my hart smiling”, mi-a mărturisit într-o zi. Atunci suntem chit, îmi spun în gând. Și țara ta mi-a făcut inima să zâmbească…
Și uite așa, între un fum de mahorcă și o înghițitură de Singha, suferințele Elvirei din Puritanii lui Bellini se strecoară printre cocotieri, răsuna tot mai departe și-n cele din urmă se pierd în jungla deasă ce acoperă insulița asta măruntă, rătăcită în imensitatea mărețului Ocean.

Nu știu ce înseamnă pentru Joe să organizeze o petrecere, dar dacă jobul lui e să-i dea voie soției să se ocupe de absolut tot în timp ce el bea bere și fumează, înseamnă că e cel mai bun organizator pe care l-am cunoscut! Pe la 7 seara, odată cu întunericul care se lasă, pregătirile sunt încheiate. Jirapon împreuna cu Diana și cu câteva femei care nu rup niciun cuvânt în vreo altă limbă decât thai, umplu masa din bătătură cu boluri de mâncare. Cu excepția lui Joe, organizatorul, fiecare face câte ceva. Curând aflu și ce înseamnă “barbeque” în accepțiunea lui: niște boluri metalice mari care se burdușesc cu cărbuni încinși, peste care se așează un capac cu un șanț pe circumferință și o ridicătură la mijloc, pe post de plită. Fiecare își pune la prajit pe ridicatura centrală a vasului de thai-barbeque tot ce-i cade bine: creveți proaspeți, pui de calamari tuciurii, scoici suculente, felii subțiri de pui sau de porc, pe când în șanțul de pe margine, în apa clocotită cu mirodenii, se fierb după gust legumele pe care vrei să le asortezi felului principal. Cineva alimentează din când în când “aparatele” de barbeque cu cărbuni aprinși, pe când alții le completează cu apă fiartă sau cu ingrediente proaspete. Rezultatul e o masă între prieteni dar plină de acțiune, la care toată lumea socializează, se bucură de timpul împreună și în plus mănâncă doar ce-i place. Peste toată adunarea tronează tutelar Joe Chalard, înconjurat de sticlele de Singha, berea lui preferată. În privirea lui tot mai tulbure citesc încă mândria “organizării” unei asemenea petreceri pentru “fratele” lui și pentru soprana preferată! După feliile de mango proaspăt cu sticky rice și căpșunile înmuiate în zahăr picant, la miezul nopții lumea începe să se împraștie, pentru că mâine e o nouă zi de lucru care trebuie începută dis de dimineață. Jirapon își face fotografii cu toată lumea, mai ales cu noua ei eroină, Diana, cea care a frânt la final inimile tuturor cu doua piese românești de Tiberiu Brediceanu și Eduard Caudella. Apoi brava noastră gazdă, femeie dintr-o bucată și delicată ca o tanchetă sovietică, își ia soțul de o toartă și-l dirijează ca pe o păpușă de cârpă până în patul conjugal; de unde, ca în fiecare zi, Joe nu se va ridica mai devreme de 10, oră la care Jirapon a dus deja copilul la școală, s-a întors încărcată de la piață, a udat toate plantele, a măturat curtea și a terminat încă alte 20 din sarcinile zilei.

A doua zi dimineatață Iulian sosește punctual să ne îmbarce în scuterul lui cu ataș. Încărcăm bagajele și-apoi plecăm, însoțiți de privirile lui Jirapon, să străbatem ultima oară Coconut Lane, în drumul până la Tong Sala. De-acolo o să luăm Lomprayah-ul de ora 12, cu care vom face cei 70 de kilometri pe ocean până la Don Sak, pe continent. După care un autobuz o să ne ducă până la Surat Thani, iar apoi o să schimbăm încă 3 avioane, două autobuze, un microbuz și un autoturism până acasă. Ca întotdeauna, nici pe drum și nici în zilele următoare, n-o să mă grăbesc să compar nimic și pe nimeni cu nimic. Nici mâncarea sănătoasă, ușoară și naturală de aici, nici peisajul exotic cu cocotieri aplecați peste plaja cu nisip alb de la Bottle Beach, nici temperaturile atât de plăcute sau vânturile blânde, nici circulația pe stânga care mi-a dat câteva bătăi de cap, nici jungla incredibilă din drumul spre Thong Nai Pan, nici motoretele care schimbă vitezele invers, nici bidoanele de apă de 5 galoane care se lasă pe marginea drumului cu o bancnotă de 20 de bahti lipită cu scotch, nici măcar temperamentul liniștit și zâmbetele prietenoase ale locuitorilor din Țara celor Liberi, Thailanda. O să-mi amintesc ceea ce știu demult, că fiecare loc are o energie a lui care impregnează oamenii și toate viețuitoarele care îl locuiesc. Și-n prima noapte în patul meu de acasă după 3 luni pe drumuri, o să mă rog la vreun dumnezeu blând și înțelegător, sau poate la știma pădurilor sau la ielele apelor, să aducă compasiune, solidaritate, bunătate, întelegere împreună cu multe zâmbete și în sufletele oamenilor din țara la care mă întorc mereu, prea demult bolnavi de ură, de încruntare și de intoleranță.

 

Distribuie sau apreciază cu un click!

2 Comments

  1. Marcel, sper că n-ai uitat să închizi poarta lăsată de cineva deschisă pentru tine! Doar dacă nu intenționezi să ai un motiv… să te întorci! Oricum: “borte bra, hjemme best” (plecat bine, acasă, cel mai bine) spunem noi. Home sweet home! Bun venit acasă împreună și alături de Diana! Vă pupăm!

  2. Bye,bye Thailanda,bun revenit in Romania!!!
    Ce voi mai astepta si savura eu😭😭😭❓

Leave a Reply

Your email address will not be published.Required fields are marked *