Stau în mica piațetă din Cidade Velha (Orașul Vechi), la câțiva metri de ocean, și nu-mi pot lua ochii de la obiectul straniu care se ridică în fața mea. Localnicii îi spun Pelourinho, adică stâlpul. E făcut din marmura și de el erau legați altădată sclavii scoși la vânzare, în scurtul popas făcut aici între Africa și America.
Dacă pe tine și pe mine istoria ne duce cu gândul la vremea dacilor, a cnejilor, voievozilor sau a regilor, pentru un caboverdian istoria înseamnă 3 lucruri: câteva secole de sclavie, câteva secole cu jafuri ale piraților și câteva secole de dominație portugheză. Suprapuse, mai mereu, unele cu altele.
Cidade Velha e cea mai veche așezare din arhipelag, primul loc în care au acostat cei care au descoperit insulele acum vreo 500 de ani. De atunci, poporul ăsta bun și frumos a avut parte doar de durere, umilință, însetare, sclavie, crime, rapturi, foamete și muncă pe brânci. Pirații au distrus orașul din temelii în mai multe rânduri, luând obiecte, femei, vieți. Și tot de fiecare dată oamenii l-au construit la loc.
Pilorinho amintește nu doar de sutele de ani in care africanii răpiți erau vânduți și abuzați in piața de sclavi, înainte de a lua drumul Braziliei, Americii Centrale sau Americii de Nord dar și de sutele de ani in care niște oameni (in cazul ăsta portughezii) au avut drept de viață și de moarte asupra altor oameni. Același lucru l-au făcut până nu demult englezi cu ifose, spanioli hrăpăreți, belgieni cruzi și olandezi fără suflet. Nații cu aere de stăpâni care dau lecții de democrație și bune moravuri tuturor și care nu cumva să-ți inchipui că simt azi vreo responsabilitate față de victimele lor, față de milioanele de vieți luate și față de spolierea a tot ce au avut prețios țările astea. Nici guvernele lor, nici cetățenii obișnuiți care se mandresc cu orașele bogate construite pe sudoarea altora și pe jaf fără scrupule, nici biserica responsabilă de creștinarea cu de-a sila, cu biciul și sabia, a unui întreg continent.
Ca o neașteptată reparație morală, civilizația creolă întinsă între Caraibe și Capul Verde, așa săracă și trăind în lipsuri cum e, are astăzi mai mult echilibru, căldură și bucurie de viață decât toți stăpânii lor bogații de altădată. Ochii frumoși ai unei fete ca Tairin, nha moreninha, nha criolinha, o spun mai mult decât orice tratat științific scrobit și decât orice carte de istorie.
