Blocați tot sezonul 2020 de Guvid19 între mantinelele țării, am pupat pe frunte vizele expirate pentru Iran, Mongolia, Rusia și toate Stanele din Asia, țări pe care-ar fi trebuit să le bântui anul ăsta pe motocicletă împreună cu Călin Drăgan și le-am trimis în bejenie în cufărul cu amintiri. Apoi ne-am lăsat inspirați de cartea de istorie de clasa a 8-a și, ca să nu cădem în depresie, am decis să ascultăm vorbele lui Ștefan cel Mare și să transformăm înfrângerea în victorie, adică s-o tulim repejor pe undeva, până nu ne ia cu izoleta pentru pacienți cu tulburări de comportament. Deși amândoi am tocit ceva pingele (și anvelope) de-a lungul anilor pe plaiurile mioritice, ne-am amintit de Strategica și, la capătul dinspre iarna al toamnei, am plecat să mai descoperim niscaiva locuri cu densitate mică de popor pe kilometrul pătrat.
Înainte de toate, dragă prietene motociclist, trebuie să știi că mai toată viața am bătut lumea, coclaurii și câmpii de unul singur. De ce singur? Cel mai pe scurt aș putea să-ți spun motivele cu liniuțe:
– pentru că n-am găsit pe cineva cu care să am același ritm
– pentru că n-am dat de nimeni care să reziste la tăvăleală pe termen lung
– pentru că nu m-am priceput să găsesc oameni cu scaun la cap și Scala Rider la cască, împreună cu care să am ce povesti. Sau ei cu mine
– pentru că îmi place singurătatea și cum se pricepe ea să mă dezbrace de măști și fake-uri, pentru că nu mă satur să mă minunez cum îmi scoate ea la suprafață gunoiul dar și lucrurile bune
La prima liniuță ți-aș spune că atunci când doi motocicliști au ritmuri prea diferite, în cele din urmă fie unul se plictisește, fie celălalt riscă să ajungă la spital. Într-o tură de 2-3 zile, mai treacă-meargă; faci concesii, o lași mai moale sau forțezi un pic nota, după caz. Dar când ești săptămâni sau luni de zile pe drumuri, nepotrivirile nu mai sunt deloc distractive. E aceeași diferență ca-ntre iubita de-o noapte agățată într-un club și cea cu care ai vrea să trăiești o viață. Nu merge cu păcăleli și e complicat s-o ștergi acasă când ceva nu-ți mai convine.
Recunosc, de multe ori ritmul meu de drum nu-i foarte blând. Când merg încet prea mult timp încep să fiu neatent și fac prostii. Cu siguranță că barem câțiva o să înțeleagă despre ce vorbesc.
La a doua liniuță adaug că nu-i mare inflație de motocicliști care să reziste la mai mult de 1000 km pe zi. Și nu o dată mi s-a întâmplat să fac astfel de distanțe, de drag sau de nevoie, uneori prin ploaie de la un capăt la altul. Iar când asta se repetă zile la rând, trebuie să ai nu numai kur de fier (vezi http://www.tiberiutroia.ro/2020/08/strania-poveste-a-unui-kur-de-fier/), dar mai trebuie să fii echipat din fabricație cu nervi tăbăciți și spate de hamal. Plus că n-ar strica să ai o relație tovărășească cu durerile de tot felul pentru că, după cum se știe, durerea e prietena soldatului.
În sfârșit, legat de a treia liniuță trebuie să-ți mărturisesc că am încercat de-a lungul anilor să mă înhăitez cu motocicliști de tot felul: de la intelectuali parfumați și buceardori liberi doar duminica după amiază, până la bărboși cărora puteai să le razi cu briceagul vaselina de pe echipamentul ce n-a pupat Coccolino la viața lui. Până și de subiectele cu pu, pi și fu se mai satură omul după o vreme, ce să mai vorbesc când preopinentul îți povestește despre trântele lui cu detalii împărțite pe fracțiuni de secundă: “și când mi-o tăiat luzărul ăla calea, întâi am frânat până am scos fum din guma față, apoi mi-am dat seama că n-am cum să opresc la timp, după care am lăsat frâna și am încercat să-l ocolesc prin dreapta, da’ i-am văzut mutra speriată și m-am decis să-l ocolesc prin stânga, însă de la bruscare am derapat, apoi am contrabracat încercând să țin motorul pe drum, dar am ajuns pe criblură și am decis că mai bine dau drumul motorului decât să-mi rup vreun picior”.
Toată experiența mea zice că în 99,9% dintre căzăturile cu motocicleta lucrurile se întâmplă cam așa: Bang-zbang! Întâi ești pe jos și abia după aia îți dai seama că ai căzut. Realitatea asta simplă e împopoțonată post „festum” de orgolioși și control-freakși cu explicații savante, astfel încât ipochimenul să iasă basma curata din poveste și eventual să fie admirat de orfelinele dispuse să creadă cum a evitat el cu dibăcie o catastrofă și a salvat planeta de la dezastru.
Dragii motocicliști mai la început de carieră, dacă n-aveți nimic mai bun de făcut luați-o pe-asta de la unul care a frecat ceva costume de asfalt și a luat un sac de trânte în enduro: mai toate căzăturile pe care le-am executat s-au datorat prostiilor pe care le-am făcut eu și în cele mai multe cazuri ar fi putut fi evitate. Astfel de prostii au fost neatenția, forțarea limitelor, supraevaluarea, riscurile tratate cu sictir, îngurguțarea, nepotrivirea stilului de mers cu experiența. Cam asta e. Când ești cinstit cu tine ai o șansă să corectezi. În rest ai și tu tot dreptul să înveți pe pielea ta. Deși n-ar fi deloc rău ca pielea aia să fie apărată de un echipament de calitate. Cu un astfel de echipament, cu o fărâmă de minte și un pic de noroc (de care ai nevoie chiar și când ieși din casă pân’ la vecina, după o țâră de poprică), m-am trezit că n-am avut niciun os rupt în 44 de ani pe două roți. Ceea ce cu drag vă doresc și vouă.
Noa, și cum tot sacul își găsește până la urmă petecul, când nici prin cap nu-mi mai trecea și mă așteptam mai puțin, l-am întâlnit pe Călin. Fecior la fel de extremist ca mine în vremurile de glorie, mi-am ascuns cu greu rânjetul din colțul gurii văzând că nici pe el nu-l mai satură Dumnezo de călărit și vrea înc-o tură și înc-o tură, ca pușcăriașul scăpat la bordel. Depășind cu-n spârc criza bărbatului de 40 de ani, a ratat la mustață mașina decapotabilă și, împins de la spate de o soție mai altruistă decât ai crede că există în realitate, s-a apucat de motociclit cu disperarea autoizolatului pe care se pregătește Sică să-l bage în carantină pe tot restul vieții. Așa că încă de când și-a luat permisul, chestie care nu s-a întâmplat de prea multe primăveri, bagă anual 30-40.000 km pe două roți, șucărit că a aflat atât de târziu de drăcovenia inventată de Gottlieb Daimler exact acum 135 de ani.
Dacă adaug despre Călin, zis și Stolo (motiv pentru care mumia aia de fost prim ministru ar trebui să fie tare fălos), că e o veritabilă enciclopedie ambulantă și e-n stare să-ți spună nu doar marca de odicolon cu care s-a dat Jacques-Yves Cousteau înainte să se scufunde în peștera Izverna, dar și istoria calcarului pe care își reazemă cricul de la motor, încă de pe vremea când euglena verde păștea pe el microbi procarioți, vei înțelege că turele împreună nu-s deloc plictisitoare. Sigur, asta când nu ne cufundăm amândoi, vorba poetului, “în stele și în nori și-n ceruri ‘nalte”, adică spus pe românește când nu tăcem cu orele ca doi mutalăi ce suntem în esențele noastre.
Ca să fiu cinstit până la capăt trebuie să mai recunosc că de când ne-am făcut frați de cruce cardanică el s-a ocupat exclusiv de organizarea turelor comune: de la trasee, năzbâtii tehnice, ciorapi de neopren și canistre, până la variante de backup, scule, vize, trackuri și SIM-uri necesare prin călătoriile din tot felul de țări suspecte.
Dacă ar fi să-mi găsesc o scuză comodă și să caut motivul pentru care el e mereu organizatorul principal aș zice că am (pentru prima oară) ocazia să-mi trag sufletul, după o grămadă de ani în care m-am ocupat singur de toate, conform principiului comunist eu conduc, eu execut, eu cu mine nu discut. Întâlnirea cu Stolo s-a întâmplat, spre norocul meu, taman când prin călătorii am devenit mai preocupat să miros florile, ca Ferdinand, decât de performanțe motociclistice și de recorduri.
Dacă ar fi să nu-mi găsesc nicio scuză, aș zice că mă bucur să fiu un fel de parazit profitor al minții căliniene, atât de bine organizate încât Bill Gates și Steve Jobs (să-l ierte Marele Arhitect) și-ar da la gioale pentru ea, fără scrupule.
Strategica e numele sub care e cunoscut un drum de vreo 50 km, construit de armata germană în Primul Război Mondial. Drumul șerpuiește șerpește pe crestele munților Latoriței, la altitudini în jur de 2000 m, și-ți dă ocazia să faci niște poze de antologie spre culmile munților Parâng, Căpățânii și Lotrului. Nemții au făcut și folosit acest drum ca să tragă de urechi armata româna ce-și făcea de cap prin Transilvania, pe atunci încă neunită cu România.
Dacă o să cauți câte ceva despre Strategica, e imposibil să nu te bați la tot pasul de numele viitorului feldmareșal din Al Doilea Război Mondial, Erwin Rommel. Viitorul comandant al Afrikakorps, căruia nici de-al naibii n-o să-i spun Vulpea Deșertului cum a fost ciufulit mai târziu, conducea prin 1916-1917 o companie de soldați tocmai pe crestele munților Latoriței despre care fac vorbire, în calitate de Kapitän.
Nu mă pot răbda să spun măcar o frază despre băiatul asta de 1,68 m, care la nici 25 de ani se războia cu românii prin Carpați, la 49 îi alerga pe sclifosiții de englezoi prin nordul Africii, la 51 era în stare să radă un dos de palmă oricui îndrăznea să-l numească nazist și, drept urmare, la 52 a fost pus cu mărinimie să aleagă între a-și trage un glonț în cap (variantă pe care a considerat-o câștigătoare) și a fi omorât pe gratis împreună cu tot neamul lui. Tot ce am citit despre neamțul ăsta serios și metodic m-a dus cu gândul nu doar la Wehrmachtul lucrului bine făcut, dar în primul rând la corectitudinea și cinstea care obligă orice om integru să–și respecte adversarul. Eugen al nostru (mămica lui nu l-a botezat doar Erwin) a scris un jurnal amănunțit al campaniei de tinerețe din Carpați, în care a descris cu neobișnuită imparțialitate calitățile dar și greșelile preopinenților români.
Să luăm câteva exemple din jurnalul lui Romică:
“Românul este un bun luptător, însă cu toate contraatacurile respinse, a început să se simtă tot mai strâns încercuit în Ștersură….. Românii au pus toată măiestria lor în fortificarea acestui vârf.”
“Ceața acoperea câmpia de sub noi pe o largă întindere și se strecura asemeni unor valuri de ocean printre vârfurile însorite și impunătoare ale Alpilor Transilvaniei. O priveliște absolut minunată!”
“Am luat puțini prizonieri, deoarece românii au dovedit o abilitate remarcabilă în a se strecura din ascunzișurile lor și a dispărea într-una din numeroasele râpe sau viroage care împânzeau șaua montană.”
“Inamicul a greșit nefolosind avanposturile de luptă pentru a putea astfel împiedica apropierea noastră.”
Și așa mai departe, și așa mai departe. Dacă ți-e poftă să afli mai multe, ai toată iarna la dispoziție să frunzărești paginile de internet scrise despre acest subiect. În orice caz, fain ficior Johannes ăsta (tăticul lui nu s-a mulțumit doar cu prenumele Erwin și Eugen). Ar fi putut să se creadă űbermensch ca atâția alții, să facă miștouri ariene despre inamici sau să arate cu degetul, după caz, către pesedeul care cu siguranță o fi fost de vină și pe vremea aia pentru toate relele. Dar cum în orice poză îi poți citi în ochi demnitatea, Erwin și-a văzut de treaba, de strategia și de Strategica lui, de care avem prilejul să ne bucurăm și-n ziua de azi. Adevărul e că priveliștile asupra lacului Vidra și peisajele întinse pe zeci de km în jur te fac să mulțumești aerului tare al înălțimilor, fără de care ai putea cu ușurință să te sufoci de-atâta frumusețe. Hazliu mi se pare că drumulețul ăsta, care dacă ar fi un pic amenajat ar intra cu ușurință în topul celor mai faine din România, nu aparține niciunei autorități, nici naționale, nici județene, nici locale. Adică, cel puțin pe hârtie, nu există. Vorba lui Dem Rădulescu, de pe vremea când l-a prins nevastă-sa cu amanta-n pat, într-o scenetă, : Mamă, ceea ce vezi nu-i adevărat!
Inspirate probabil de matrapazlâcurile Forumului Democrat German, există voci care zic că dacă tot e nerevendicat, acest drum al nimănui ar trebui să aparțină nemților, că ei l-au construit. Eu aș achiesa la trăznaia asta cu condiția să-l repare înainte și-abia apoi să-l primească; da’ fără terenul de sub el și numai cu drept de folosință în vacanța de vară.
Mai c-o glumă, mai c-o poveste, ce-i cert e că până una-alta singurele feluri în care poți străbate azi Strategica de la un capăt la altul sunt pe jos, cu bicicleta, cu o mașină de teren țapănă sau cu o motocicletă de enduro categoria ușoară (cel mult 850 cmc). Cu o dihanie gen Yamaha Super Tenere, BMW R1200GS sau KTM Adventure nu zic că-i imposibil, dar trebuie să pornești de-acasă cu banii pentru repatrierea în remorcă pregătiți, cu numărul de telefon al inconștientului care să vină la o adică după tine și, dacă se strica vremea, cu provizii până la primăvară.
Eu și Călin am ales două Tenere 700 de la Yamaha, și nici că puteam avea o idee mai bună. Una versiunea standard și cealaltă Rally Edition, ambele model 2020, că doar numa’ ce-au apărut.
Când am tras de dârlogi iar drăcoveniile au scapăt de asfaltul de pe Transalpina și au virat pe bicașei, parcă erau doi Free Willy transbordați dintr-un canal de deversare puturos direct în mărețul ocean: se zbenguiau ca peștii în apă sau, mai bine zis, ka căprițele pe legheleu. Vaaai, dragă motociclistule… după o viață printre și mai ales pe motoare, tot ce pot să-ți spun este că asta-i motocicleta perfectă pentru o asemenea tură. Perfectă pentru România în care nu-ți propui să folosești motocicleta doar ca să croșetezi trasee între cafenele, perfectă dacă n-o iei ca să mergi cu ea la băi de nămol, la Techirghiol. Sincer, dacă nu aș fi văzut cu ochii mei de ce-i în stare, aș fi zis că așa ceva și girafă nu există. Nu am întâlnit niciodată o motocicletă care să treacă cu mai mare ușurință de pe asfalt pe teren accidentat; asta cu gumele cu care vine din fabrică, lucru de asemenea demn de mirare. Tot ce am lucrat după ce-am cumpărat-o au fost niște ajustări lejere ale suspensiei, care au făcut-o mai înțelegătoare cu șocurile, lucru taaare bun mai ales când ești nerăbdător să zburzi pe bolovani.
Despre Strategica nu mai adaug decât că-ți doresc să ajungi într-o bună zi și tu acolo. Drumul ăsta ne-a procopsit pe mine și pe Stolo cu o asemenea energie și poftă de viață că nici măcar nu s-a pus problema să ne întoarcem spre casă, așa cum plănuiserăm. A fost nevoie doar de o scurtă privire pe hartă ca să înțelegem cât de mult ne lipsește o băiță la Herculane! Sigur, cu cât mai puțin asfalt până acolo cu-atât mai bine.
Așa că am ne-am dat jos de pe Strategica la Ciungetu și de-acolo am luat-o pe valea Latoriței, exact în direcția din care am venit, dar de data asta pe cealaltă parte a muntelui. Mie degeaba mi-ai da astfel de explicații că nu le-aș înțelege dacă n-aș vedea traseul pe hârtie. Așa că ai în poze și-o hartă-două ca să nu te-ntrebi, așa cum și eu aș fi făcut-o, who the fuck is Ciungetu și where the heck e Latorița?
Că ai auzit, că n-ai auzit, dacă într-o bună zi te nimerești prin Ciungetu, cea mai bună idee ar fi s-o iei spre lacul Petrimanu, pe un drum care face toți banii. Distracția însă de-abia acolo începe: dacă ești bine dotat (vreau să zic cu motocicleta potrivită) ai șansa să urci pe un drum magnific până pe Curmătura Oltețului, nu departe de vârful Nedeia din munții Căpățânii. Iar de-acolo să începi coborârea pe valea aceluiași Olteț până la mănăstirea Polovragi; unde, dacă ești norocos, nu prinzi manele dar poți păpa niște papanași cu dulceață de afine și cu smântână atât de buni, că-ți vine să dai cu masca anticovid de pământ.
După berile (fără alcool) pe care le-am turnat pe gât la final, ca să nu creadă mititeii și papanașii că i-o fi mâncat vreun câine, ne-am făcut siesta pe drumul modernizat ce merge din Baia de Fier până în valea Jiului, cu mare grijă să nu adormim de-atâta asfalt. Odată scăpați de blocoaiele cu iz de comunism ce-ți strâmbă nasul de la Vulcan, Lupeni și Uricani, am mai admirat în treacăt mastodonții de beton ai industriei miniere care se descompune în tihnă, martori ai marilor crime comise aici împotriva unei naturi splendide. La Câmpul lui Neag a început din nou să miroase bine, a munte și a Retezat, așa că am început urcarea spre izvoarele Cernei, veseli ca niște ștrengari lăsați să se tăvălească prin noroi. Ajunși acolo odată cu ultimele sclipiri ale zilei, ne-am prins cât de bășcălioși erau latinii când bârfeau și se lăudau cum că finis coronat opus. Cum Donner-thunder-ul și Blitzkrieg-ul meu (vorba aceluiași Romică) să încununeze sfârșitul opera, când următorii 70 de kilometri am fost nevoiți să-i facem numai pe întuneric?
… Hai, nu mă lasă inima să fac pe supăratul și recunosc că și partea asta a fost de poveste. Am rătăcit spre Herculane prin munți și păduri desfundate de ploi, trecând zeci de kilometri prin noaptea fără vreo fereastră luminată sau vreo țipenie de om. Am evitat, ca niște dibaci ce suntem, gropi uriașe pline cu apă și prăpastii abia întrezărite la lumina farurilor, iar în vremea asta mi-am amintit încă o dată că totul se naște și moare în mintea mea. După o zi lungă, de o grozăvie soră cu bucuria și cu disperarea, am înțeles (a câtea oară?) că neuronul e întotdeauna capul răutăților și tot el e responsabil de felul în care trec prin viață. Odată ce mintea s-a hotărât să vadă numai și numai partea bună a lucrurilor, am țopăit vesel prin noapte și frig fredonând ba șlagărele lui Rachmaninov ba ale lui Zavaidoc, cu inima gata să-mi sară din piept de frumusețea stranie a nopții și de bucuria că am ajuns acolo, că-s sănătos și că trăiesc .
Și cum totul e bine când se sfârșește cu o întrebare bună, odată ajunși în Băile Herculane am tras la hotelul Roman (un mai vechi „hobby” de-al lui Călin), unde o recepționeră cum nu se poate mai ocupată ne-a întrebat fără avertisment: Ce cameră doriți, renovată sau nerenovată? După ce-am reușit să-mi închid gura rămasă căscată de noua clasificare hotelieră, am ales spre norocul meu camera renovata; altfel aș fi pierdut în noaptea uitării farmecul discret al întrerupătoarelor și prizelor zugrăvite cu meseleul, ca pe vremea când eram ficior.
Și-am descălecat din șa,
am turnat un Jack pe gât ca să nu visez urât
și ți-am spus povestea mea
