Unul din cele mai tari bancuri din ultima vreme:
„- Care e diferența dintre tulpina românească a coronavirusului și celelalte?
– Tulpina românească nu te omoară, dar te bârfește.”
Legat de asta, două vorbe despre o bârfă-polemică din ultimele zile, care include trei personalități literare. Numele astea nu mai înseamnă mare lucru pentru generația sub patruzeci de ani. Cel mult o poetă scăpătată, un bucătar petrecăreț, un vânzător de cărți. Pentru ceilalți, însă, sunt reprezentanți ai unei întregi perioade a literaturii românești.
Actul 1:
Ana Blandiana îi trage o scatoalcă lui Mircea Dinescu într-o carte proaspăt publicată, pe bază de replică spusă de el acum 31 de ani, mai exact i-ar fi comparat pe tinerii morți la Revoluție cu Hitlerjugend, adoratori fanatici ai Fuhrerului. De ce-ar fi făcut poetul asta? Era invidios pe gloria postumă a tinerilor morți la Revoluție, care-i umbreau propria glorie. Mă rog, părerea dânsei…
Actul 2:
Dinescu îi răspunde doamnei Blandiana cu limba lui ascuțită, astfel încât opinia ei inițială pare o dulce mângâiere față de perdaful pe care îl încasează. O iubesc pe Ana Blandiana, dar și-a cerut-o; iar o astfel de acuză nu putea rămâne fără replică.
Actul 3:
Cavalerul Alifiilor, Gabriel Liiceanu, sare în apărarea doamnei, cu spada vitriolantă a filosofului. Vitriolul se dovedește a fi doar o colecție de dejecții verbale, nedemne de spiritul Humanitarist. Rezultatul e că și-o ia pe cocoașă de la Dinescu, cu mult mai rău decât Ana Blandiana.
Cu ocazia polemicii aflăm că Ana Blandiana e nașa de botez a unui prunc Dinescu, mai aflăm că nășica nu s-a înghesuit să-i ducă finului câte-un măruț când familia poetului făcea foamea, iar despre filosoful (nesimțit de bogat) Liiceanu aflăm că-i sperios ca un iepure (nicio mirare) și laș ca o hienă, deși tare i-ar fi cășunat plăcere să pozeze în disident. Poate cel mai interesant lucru de culise, spus chiar de gura păcătosului proprietar al editurii Humanitas, e că totmaipuținrespectatul Gabriel Liiceanu a încercat să afle pe sănătatea colegilor de la Grupul pentru Dialog Social dacă un plocon în sticle de vin, primit de la fostul șef SRI, Virgil Măgureanu, era otrăvit sau nu. Mai pe românește, le-a dat colegilor să bea întâi și abia când a doua zi toți erau în viață, a răsuflat ușurat, constatând că noua Securitate n-a încercat cu adevărat să-l omoare.
Pe Ana Blandiana și pe Mircea Dinescu am avut bucuria să-i cunosc, ba chiar să fac parte împreună cu ei din ceva comitete și comiții care-au încercat să schimbe câte ceva în țara asta (eșuând, desigur, lamentabil). Le-am citit toate versurile și n-am nicio îndoială că multe vor rămâne în istoria noastră culturală. Despre domnul filosof pot spune doar că i-am citit multe din cărți, că odinioară l-am crezut o gură de aer proaspăt în literatură, mai ales când ucenicea împreună cu Andrei Pleșu pe lângă Constantin Noica. Dar lingușăreala unsuroasă de prin budoarele puterii de mai târziu, arivismul balcanic și faptele în care nu-i de găsit nimic din înțelepciunea mentorului Martin Heidegger, m-au determinat să-l pedepsesc cu indiferența mea care n-am nicio îndoială că nu-i provoacă insomnii.
Motivul principal al rândurilor de azi e însă altul: nu cred că țara asta a avut mulți polemiști mai cu har decât Mircea Dinescu. Îi iubesc poezia (mai ales cea de tinerețe), dar îi ador stilul spumos din gâlceavă și din satiră. În polemica Dinescu – Liiceanu, cel din urmă n-a avut nicio șansă. Ne-a amintit doar că poate fi scabros, visceral, suburban. Din nou, nu-i o mare surpriză. Dar dincolo de disputele omenești și fără legătură cu cine ți-e simpatic sau antipatic, merită să citești măcar articolele astea două; sunt un regal de polemică literară!
https://www.catavencii.ro/editorial/saru-mina-nasica/
https://www.catavencii.ro/editorial/cum-am-decis-eu-sa-mi-deschid-un-barber-shop/
