Sociale

PLOTOXUL ȘI REVOLUȚIA

Nu demult unul din băieți m-a întrebat: “Tată, ce-a fost mai întâi, Revoluția sau Al Doilea Război Mondial”? Chiar dacă s-ar zice că istoria nu-i tocmai punctul lui cel mai tare, am realizat că tot ceea ce mulți ca mine au trăit pe pielea lor, pentru o întreagă generație a devenit doar o lecție prăfuită din cartea de istorie. Eu nu pot să fac altceva decât să sărbătoresc în fiecare an Revoluția în cămăruța mea, nelăsând-o, cum mă pricep, să treacă în uitare.
Așa că  o să-ți povestesc azi, fără fandoseli și șabloane festiviste, ce făceam în urmă cu 30 de ani.

Îți spun direct că mi-am făcut partea mea de Revoluție, atâta cât m-am priceput; parte care înseamnă 1 supra 21 de milioane, câți vom fi fost în țara asta pe atunci, sau poate 1 supra 8-9 milioane, dacă nu-i luăm la socoteală pe cei care erau încă copii, sau deja prea bătrâni. Dacă și tu ai fost printre cele 21 de milioane, câte ceva din ce-o să-ți spun o să te întoarcă o clipă în trecut. Dar dacă erai deja matur, vei înțelege mult mai multe. O să-ți amintești starea de spirit de-atunci, o să-ți amintești mirosurile, frica, emoțiile, bucuria dezlanțuită. Oricum ar fi fost, am contribuit fiecare dintre noi la Revoluție, chiar și cei care n-au făcut nimic. Pentru că o țară, la fel ca orice comunitate, e făcută din suma energiilor oamenilor care o compun. Și din suma faptelor lor. Așa că zbuciumata Revoluție română de la ’89 a fost și ea suma revoluțiilor personale pe care le-am făcut, pe care le-am trăit sau de care ne-am ascuns fiecare.

Asta e partea mea de adevăr. Revoluția mea. Câteva zile dintr-o tinerețe care o să ți se pară îndepărtată, dar care pentru mine a fost ca ieri. Poate o să-ți aducă în minte măcar niște gânduri oneste despre vremurile alea. Pentru că prima condiție ca să putem învăța ceva din trecut e să fim cinstiți cu ce am făcut și, la fel, cu ce-am fi putut face dar n-am făcut de frică. Dacă nu ne asumăm faptele, ne vom spune mereu unul altuia doar povești frumoase dar fără niciun folos.

Mama mă îndemna mereu să mă feresc de necazuri. Chiar dacă am fost un copil ascultător, sfatul ăsta nu l-am putut urma. Ceva nu m-a lăsat niciodată să mă obișnuiesc cu traiul în turmă. Ori, până la cei 28 de ani pe care-i aveam la Revoluție, așa vedeam oamenii din această țară: o turmă tristă care se târa docilă printr-un abator de vieți.
Întreg anul 1989, când toate țările din jur fierbeau în energia revoltelor și schimbării, am stat ca orice român cu urechea lipită de Radio Europa Liberă, așteptând un semn. Mă prindea dimineața cu mâna pe butonul de acord al aparatului de radio Darclée, încercând să deslușesc frânturi de vorbe printre frecvențele parazite cu care Securitatea își bruia neîntrerupt cel mai mare dușman.
Tot răsăritul continentului fierbea, doar la noi nu se-ntampla nimic. Nu se întâmpla nimic…
Trebuie să recunosc că până la vârsta aia nu făcusem nici eu mare lucru. Mici gesturi de împotrivire, refuzul de a intra în Partidul Comunist, solidaritate cu Doina Cornea, alte câteva mărunțișuri care au fost însă suficiente ca Securitatea să mă ia în vizor.

Apoi a venit luna decembrie. Un decembrie neobișnuit de cald, în care în orașul muncitoresc unde locuiam circulația pe șosele era oprită, “din cauza condițiilor nefavorabile de iarnă și pentru ușurarea circulației mijloacelor de transport în comun și de aprovizionare”. Te-ar fi umflat râsul dacă nu ți-ar fi venit să plângi. Cândva pe la începutul lunii, ninsese anemic într-o zi, așa că tovarășii de la conducere s-au grăbit să oprească circulația, pe motiv de iarnă grea. Însă după doar câteva zile vremea s-a încălzit, așa că pe la jumătatea lui decembrie umblam în cămașă pe străzile golite de mașini. Dar decizia de la centru e decizie, iar Partidul nu avea voie să dea semne de slăbiciune, să se răzgândească sau să dea înapoi.

Ceaușescu, zis Cârmaciu’, zis Pecerilă, zis Urechiușă (pentru că-n toate fotografiile oficiale i se vedea o singură ureche), repeta în fiecare iarnă năzbâtia asta care nu mai păcălea pe nimeni: oprea circulația până primăvara, în încercarea disperată de a economisi carburanți, plătind pe viața românilor datoriile externe ale țării. Pentru același motiv, duminicile circulau alternativ când mașinile care aveau număr cu soț, când cele fără soț, și tot din aceeași pricină orice aliment mai acătării era raționalizat. Apa caldă venea la robinet doar o oră-două pe zi, așa că tot cartierul se îmbulzea să facă baie de-odată. Ușor de înțeles că de la etajul doi în sus presiunea lipsea, robinetele de-abia picurau iar încercarea de a face baie se lăsa întotdeauna cu înjurături. Dacă erai norocos și apucai să umpli o vană, când ieșeai din apă scoteai aburi ca un cazan, pentru că în case era frig ca-n peșteră iar caloriferele se dezmorțeau din an în Paște. La noi în familie iarna ne încălzeam mai ales cu placa de fontă adusă de tata de la fabrică, pusă peste flacăra firavă a aragazului ce ardea zi și noapte. Sau făceam, vrând-nevrând, cum ne îndemna Urechiușă, adică mai luam o haină pe noi. Când apa caldă nu venea cu zilele sau cu săptămânile, mama încălzea apă pe aragaz în toate oalele din casă. Dar cum apa din primele oale era aproape rece până se încălzeau următoarele, asta era un fel de muncă de-o jumătate de zi, și nu odată am fost nevoiți să facem baie toată familia pe rând, în aceeași apă. Cu ”distracția” asta nu m-am obișnuit niciodată…

Dar după toți anii ăia fară sfârșit, decembrie ’89 a fost altfel. Într-o bună zi a început la Timișoara, iar în câteva zile eram și eu în stradă, încercând să îmbărbătez oamenii și să-i fac să iasă din case. Pentru că ceea ce se întâmpla în țară, încă nu era simțit ca o revoluție, ci mai degrabă ca o revoltă împotriva lipsurilor și a minciuni,  revoltă ce nu era deloc limpede cum se va termina.
Am mărșăluit împreună cu alții pe sub ferestrele instituțiilor de forță ale orașului, la Miliție, la Primărie și la Securitate, acolo unde am fost filmați din spatele perdelelor de viitorii beneficiari ai mișcărilor de stradă. Toți lingăii ăia oportuniști, toți unsuroșii care se visau ”Inteligence-ul” țării, toți răii și toți famenii erau strânși ciopor prin sedii la comanda Partidului, să apere de propriul popor ”nobilele” idealuri ale comunismului. Știam, deci, că dacă revolta se va încheia prost, ne pot putrezi oasele prin pușcării. Chiar mai rău, știam că putem oricând dispărea de tot, așa cum se întâmplase deja după greva minerilor din Valea Jiului, la fel  și după revolta muncitorilor de la Brașov, din 1987.

După prima zi în care s-a ieșit în stradă, spre seară am mers acasă la Mircea, prietenul meu cel mai bun din vremea aia. “Patrick – îmi zice, hai că putem face mai mult”. Așa că am hotărât să ne luăm a doua zi motocicletele sovietice cu ataș de care eram foarte mândri, și să batem orașul prin toate cotloanele, să ridicăm lumea la revoluție. Dimineața, însă, ne-am lovit de prima problemă: nu aveam benzină. În momentul ăla Mircea, întotdeauna mai inventiv decât mine, a spus un lucru care mi-a schimbat pentru totdeauna amintirile cu Revoluția: AVEM PLOTOX!

Pentru pasionații de chimie, Plotoxul era un amestec de insecticid cu hexa-clor-ciclohexan obținut prin clorurarea fotochimică a benzenului. Pentru omul de rând, Plotoxul era doar o otravă pentru stârpirea ploșnițelor, așa cum ușor se poate deduce și din denumire. Dar pentru Mircea și alți băieți cu imaginație, Plotoxul era combustibil! Pentru că avea în componență o hidrocarbură, deci putea fi pus în rezervor. Motorul funcționa ca vai de lume, își pierdea jumătate din putere, dar totuși funcționa. Iar motocicleta putea să fie folosită, mai ales dacă-i amorsai pornirea cu câțiva stropi de benzină adevărată. Așa că Mircea își făcuse o rezervă serioasă de sticle de Plotox, lăsând complet nedumerite vânzătoarele de la magazinul de chimicale, cărora le golea dintr-un foc tot stocul, de îndată ce-l puneau pe rafturi.

Sigur, poate n-ar trebui să pomenesc despre astfel de mărunțișuri atunci când îmi amintesc de frumoasa Revoluție română,  mai ales că în zilele alea n-am stat tocmai degeaba. Plecam dimineața de-acasă și mă întorceam noaptea târziu. Eram căsătorit, la fel ca Mircea, de doar câteva luni. Și tot ca el, aveam soția însărcinată. Locuiam într-un cartier dubios unde, în înțelepciunea lui nemărginită, Partidul îngrămădise laolaltă proletari încruntați de la nenumăratele fabrici din oraș, țărani sătui de cooperativă, țigani veșnic restanțieri la întreținere, intelectuali blazați. Închiriasem un apartament de două camere, din care una plină de igrasie, iar preocuparea zilnică era să rezistăm frigului și să punem ceva de mâncare pe masă, mai mult de dragul copilului ce urma să se nască. Când în decembrie a început totul, tânăra mea soție m-a implorat să nu ies pe străzi, unde gloanțele șuierau la fiecare colț și puteai oricând să mori prostește și fără glorie. N-am ascultat-o. Am făcut rost de-o armă și-am început să bat drumurile, având înfiptă-n atașul motocicletei steagul tricolor cu stema decupată, stemă pe care am păstrat-o o vreme dar am aruncat-o dezamăgit ani mai târziu.

După ce una dintre motociclete s-a stricat am continuat cu cea rămasă, trecând de pe motocicletă în ataș și din ataș pe motocicletă, cu mitraliera agățată țanțoș de gât, Che Guevarra autohton simțind vuietul istoriei care-mi bate prin păr. Nu mi-a păsat prea mult de zvonurile că teroriștii, rămași pentru totdeauna invizibili, atacau orașul din toate direcțiile. Nici că noi înșine, pletoși, bărboși și înarmați, puteam oricând fi confundați cu ei (așa cum s-a mai întâmplat de altfel), mai ales că am ales zonele cele mai periculoase, unde credeam că e cea mai mare nevoie.

M-am oprit doar după 25 decembrie când lucrurile au devenit clare, când Urechiușă s-a transformat din Cel Mai Iubit, în Cel Mai Împușcat Fiu Al Poporului. Am plecat obosit acasă doar când străzile, populate până atunci de revoluționari romantici și inconștienți, s-au umplut de fețe noi. De profitori care au început bătaia pe scaunele rămase goale în urma vechii nomenclaturi ce-și luase tălpășița în grabă. Și, chiar dacă sună ca desprins dintr-o carte ieftină, trebuie să-ți mărturisesc că după nu mult timp mi-a obosit și spiritul.  Mi-a obosit brusc când am văzut înghesuiala și coada la certificatele de revoluționar, mai grețoasă și umilitoare decât toate cozile la care am stat vreodată.

Mă mai uit uneori la fotografia alb-negru din ziua de Crăciun a anului 1989, arătând prin timp naivul semn al victoriei, lângă o femeie fericită că n-o să-și crească singură pruncul încă nenăscut.
Îmi amintesc totul. Îmi amintesc de benzile ORWO ale magnetofonului MAJAK, pe care am înregistrat pentru eternitate momentele prinderii Dictatorului, benzi de pe care suportul magnetic s-a desprins ca oja de pe unghii, ani mai târziu. Îmi amintesc de bucuria de pe străzi din acel sfârșit de an și de bubuiturile tunurilor cu carbid din cartiere. Îmi amintesc de toate visele ce eram convins că vor prinde viață chiar de a doua zi, din care cel mai drag era să călătoresc în lumea largă. Îmi mai amintesc că după scurtă vreme, în 12 ianuarie 1990, eram în Piața Victoriei din București, în seara când comemorarea morților și a martirilor era să se transforme într-o nouă baie de sânge. Și când doar șirul nesfârșit de promisiuni fantasmagorice ale unei puteri încă șubrede au salvat-o de la o binemeritată prăbușire.

Dar peste toate amintirile, pentru mine Revoluția română are miros de PLOTOX. Încă îi mai simt izul înțepător. Încă mă mai văd trecând pe străzi, lăsând în urma motocicletei un miros puturos de ploșnițe ce strâmba nasul trecătorilor, mă văd scandând înflăcărat, amestecat printre oamenii bietei mele generații păcălite, care în zilele alea se arunca cu ochii închiși direct în istorie. Nu într-o istorie a faptelor eroice, ci mai degrabă o istorie a descoperirii propriilor slăbiciuni, a credulității și a naivității. O istorie a destinului național pe care ni-l croiesc mereu străinii, o istorie din care eu și alții ca mine am reușit cumva să scăpăm cu viață. Biată carne de tun pentru marii păpușari ai lumii, care-și continuă și astăzi nestingheriți activitatea, mai puternici ca oricând.

Nu țin morțiș să trag la sfârșit concluzii filozofice și deștepte. Dar n-am cum să nu îmbrac în fiecare an, măcar în decembrie, cămașa idealistului de odinioară. Sunt obligat să sper că vreodată, când probabil noi n-o să mai facem demult umbră Pământului, s-o inventa vreun PLOTOX pentru toti nemernicii care chinuiesc popoare, pentru toate ploșnițele care ne intoxică viețile cu uneltirile lor ticăloase, care transformă adevărul în minciună și lingușeala în virtute, care mânjesc chipul cinstit al realității până arată exact așa cum ei vor, care răpesc vise și otrăvesc generații. Undeva, la o intersecție, am luat-o cu toții într-o direcție greșită. Nu-i de mirare că după atâția ani încă îmi vine să strig: Opriți istoria, vreau să cobor!

Distribuie sau apreciază cu un click!

2 Comments

  1. O singura intrebare, foarte simpla si scurta comparativ cu dimensiunea “articolului”: De ce prima poza se incadreaza la “anoste”? Multumesc!

    1. E anostă pentru oricine, nu și pentru mine; și poate nici pentru fata alaturi de care mi-am petrecut zilele alea și anii care au urmat. Pentru cine altcineva ar mai putea fi interesantă o fotografie cu părul cârlionțat fluturand în vânt, în vremea când mă mândresc cu o chelie bine chivernisită, deranjată neconvingător de vagi urme de păr cărunt? Cât despre rezonanța pe care o trezesc (încă) în mine vremurile alea, asta e din nou o poveste atat de personală…

Leave a Reply

Your email address will not be published.Required fields are marked *