Sunt locuri în care, oricât ai sta, toate simțurile-ți spun că n-o să te obișnuiești niciodată. Și altele, in care după câteva zile nu-ți mai vine să pleci.
Fiecare zi în Capul Verde mă ajută să-mi amintesc de varianta mea originală, din care au mai scăpat câteva molecule neintoxicate de stres, de cinism, incultură și răutate. Nu știu dacă nu-i un pic utopic să-mi inchipui că la vârsta asta mă mai pot reseta complet. Dar știu că merită să încerc, măcar pentru cei câțiva ani din față.
O sun azi pe fericita ex-ă să o intreb de o posibilă problemă școlară a băiatului mai mic. Nici nu deschid bine gura și încasez câteva cuvinte care dacă ar fi fost comestibile ar fi putut omorâ un cal. Asezonate cu tradiționalul “nu mă interesează”, pe post de pauză de gândire. În timpul acesta, pe noptiera ei șade cuminte frumoasa carte “Inteligența Emoțională”. Și poate oricând să-ți vorbească impecabil despre Legea Atracției, pe care o stăpânește teoretic mai bine ca oricine.
De fapt ăsta-i miezul problemelor noastre naționale. Ne purtăm cu cei apropiați, cu cei împreună cu care locuim aceeași țară, ca și cu niște dușmani. Suntem, vorba cronicarului, mari la sfat dar mici la fapte. Ziua frecventăm sfioși cursuri de descoperire a esenței noastre umane iar seara ieșim în piață purtând înfipte-n băț marionetele îmbrăcate în zeghe ale spânzuraților de serviciu. Pe conducătorul ales al statului îl numim fără să stăm pe gânduri Mutalău sleș Prostălău, doar libertatea cuvantului e garantată în democrație. După care desfacem șampanii pentru unul care tocmai a intrat la închisoare, nu înainte de a spune o poveste de noapte bună, cu prinți frumoși și zâne bune, copilului proaspăt adus de la o demonstrație în care l-am învățat să ofere sex oral nesolicitat câtorva milioane de conaționali cu păreri ușor diferite de ale noastre.
Sincer, nu-mi amintesc să fi întâlnit, prin țările pe care le-am bătut, vreun popor care să se poarte mai mizerabil cu el însuși. Poate doar în Mali să se întâmple asta, unde sportul preferat al anului 2019 e uciderea copiilor cu mitraliera.
După ce am aterizat aici, pe primul afiș pe care l-am văzut scria cam așa:
“Welcome in Cabo Verde.
No stres”
Țara asta e departe de a fi o țară bogată. Va avea nevoie de multe decenii să ajungă nivelul de trai din România. N-are absolut nici un fel de resurse naturale. N-are zăcăminte. N-are agricultură. Practic nu are nimic. Încearcă să încropească o brumă de bunăstare pentru oamenii ei din ceva turism, din poziția strategică, din alte câteva mărunțișuri. Dar poporul ăsta, care trăiește pe câteva insule de lavă răcită, poate oferii românilor și lumii intregi cateva lecții neprețuite. Lecția bucuriei de a trăi. Lecția armoniei. Lecția respectului. Oamenii traiesc fără grabă și fără agitație, se bucură de ce au, se respectă și se apreciază indiferent că sunt săraci unii și bogați alții. Când plouă și insultele inverzesc (sunt ani în care asta nu se întâmplă), ies pe câmp cu mic, cu mare, să planteze și apoi să culeagă cele câteva roade. Arhitecți, profesori, doctori, avocați, toți se simt datori să nu irosească darul ploii pe care țara lor îl primește uneori. Orice lucru e făcut cu bucurie, până și politica nesuferită e tratată cu multă înțelegere.
Imi zice prietenul Nhelas, cu tonul calm și relaxat al oricărui caboverdian: “La noi, dupa ce președintele sau un partid câștigă alegerile, patru ani nu mai auzim de politică. Avem încredere în ei și-i lăsăm să arate ce pot”. “Și dacă între timp fac prostii?” – întreb. “Dacă fac greșeli, atunci când îi întâlnim pe stradă le spunem: Băi, ai grijă! Am avut încredere în tine, nu mă dezamăgi. Vezi că sunt cu ochii pe tine și dacă nu te corectezi nu te mai aleg”.
Românii n-au dus-o niciodată mai bine ca acum. Nație de proprietari suntem, măcar o mașină în fiecare familie avem, de mâncare nu se mai pune demult problema, războaie n-au mai fost de mai bine de trei sferturi de secol. Cum naiba am putea să învățăm de la această națiune minusculă din marginea Atlanticului, șansa armoniei, bucuria muzicii și lecția fericirii?
