Sociale

MINISTERUL DEMNITĂȚII NAȚIONALE

Vineri, 13 octombrie 2017, București, strada Olari, seara.
Un durduliu simpatic, pe nume Paul Brummell, ambasadorul Marii Britanii în România, protestează în favoarea oamenilor fără adăpost din capitala țării noastre. Televiziunile se înghesuie, ziariștii îi îndeasă reportofoanele sub nas. În lumina neiertătoare a reflectoarelor, înconjurat de voluntari și alți diplomați britanici, domnul ambasador se strecoară (e un fel de a spune) în sacul de dormit nefolosit de pe vremea studenției, în care, culmea, mai încape! Rezemat într-un cot pe trotuar, declamă: “Sunt 5000 de oameni fără locuință în București, care dorm pe străzi! Am participat și anul trecut la această acțiune, dar în perioada care a trecut nu am văzut nicio schimbare.” Nu e rău, domnule Brummell, nu e chiar așa rău că nu există nicio schimbare; în lume, în general și la Londra în particular, numarul celor fară adapost e într-o creștere alarmantă!

Sigur, acest domn a cărui activitate diplomatică mi-e complet necunoscută dar care merita apreciat măcar pentru limba română pe care s-a străduit să o învețe și să o vorbească, face acest gest cu ocazia zilei internaționale a oamenilor fără adăpost (10 octombrie). Nu pot, însă, să nu-mi pun (a cata oară?) aceeași întrebare: de ce diplomații străini care-și reprezintă țările în România țin cu tot dinadinsul să dea lecții acestei țări și celor care o locuiesc? Și-apoi de ce nu practică domnul Brummell acasă, la Londra, sportul dormitului pe străzi, acolo unde problemele sunt cu mult mai grave?
Îmi amintesc că, într-un articol citit prin decembrie anul trecut în The Guardian, scria negru pe alb că în Londra sunt între 53.000 și 120.000 de persoane (funcție de sursa studiului) fără adăpost. Asta înseamnă un procent de până la 1,6% din populatia Londrei (vreo 7,5 milioane), față de 0,25% din cea a Bucureștiului (ceva sub 2 milioane de locuitori). Cu alte cuvinte Londra are un procent de vreo 6 ori mai mare de homleși decât Bucureștiul. Ca să nu mai spun că dacă arunci o privire în statisticile ONU nu poți să nu observi că UK-ul lui mister Paul e pe locul 4 în Europa la numărul de persoane fără adăpost raportat la populație, iar România, amărâta asta de țară pe care o dădăcește reprezentantul celui mai mare asupritor din istorie, e de-abia pe 21! Altfel spus, cel puțin la capitolul ăsta (și nu numai) stăm mult mai bine decât ei. Dar cine să aibă timp pentru astfel de “detalii” în fața dorinței irezistibile de a-i civiliza pe papuași? Sigur, bonomul Paul Brummell, însoțit de Nigel Bellingham și alte somități de pe la British Council, dă foarte bine în poza de grup din noaptea dormită pe străzile Bucureștiului și bifează la CV încă o actiune în favoarea năpăstuiților, înainte de a se retrage învingător la un reconfortant english breakfast cu eggs & bacon.

Mă urmărește, însă, aceeași întrebare: de ce vor toți ăștia să ne dea lecții? De ce consideră că, odată veniți la Miorița acasă, misiunea lor e să ne educe sau chiar să ne umilească? (asta-mi amintește de definiția aia genială a lânii pure virgine: lâna de pe o oaie care aleargă mai repede decât ciobanul ). Oare de ce noi, fiecare în parte sau prin reprezentanții noștri, oameni politici sau formatori de opinie de orice fel, rămânem impasibili, acceptăm sau chiar îi încurajăm să facă asta? Cum s-a ajuns ca un șofer de taxi din Somalia și altul din Pakistan, cu care mă deplasam nu demult prin Manchester, să-mi spună că știu cât de rău e în România și că nu trebuie să ai încredere în români. A ajuns Pakistanul să ne dea lecții de civilizație?! Și Somalia??!! Cum e posibilă o situație de-a dreptul ofensatoare, dacă nu strigătoare la cer , precum cea de prin 2012 când prezidenta unei minuscule țări ex-sovietice (!), cu o populație de vreo 7-8 ori mai mică decât a României, a ajuns să ne certe și să ne dea lecții de tot felul? Și asta, unde crezi? Chiar la București! Plancturoasa platinată Dalia Grybauskaitė, de la înălțimea funcției de președintă a Lituaniei, tuna și fulgera împotriva românilor la ei acasă, în România! Ce făcea în timpul ăsta marele dulău cu nume de flatulență, președintele nostru la acea dată? Tăcea ca un cățeluș, înghițea pe nemestecate lecțiile matroanei și se gudura diplomatic din pricina mai știu eu căror avantaje pe care le anvizaja, dând apoi o recepție grandioasă la Palatul Cotroceni în onoarea mamei Omida din nord, care tocmai trăsese un scuipat drept între ochi tuturor românilor. Urmașa lui Mindaugas, exponenta marii democrații rusofile cu o populație cât a două orașe de la noi, ne bătea nestingherită la funduleț și ne muștruluia spunând : “Din cauza agitaţiei politice, ţara voastră este paralizată şi nu îşi poate rezolva problemele”. Sau ne ameninta de-a dreptul: “Acesta este un avertisment: dacă nu veţi fi capabili să vă maturizaţi, să vă comportaţi responsabil din punct de vedere politic, nu veţi putea avea suficiente fondurie de la Uniunea Europeană, nu vi se va deschide zona Schengen şi acesta va fi eşecul tuturor…” What??? Unde s-a mai auzit sa primesti un necunoscut la tine în casă și, după ce ție-ți trage o palmă iar pe nevastă-ta o face proastă, tu să-l poftești la masă și să-i zâmbești mieros? Realy?! N-a găsit nimeni la îndemână un bombeu diplomatic pe care să-l înfigă în fundul generos al cucoanei, să nu se mai oprească până în Lituania ei tristă, cu șosele proaste și orașe incomparabil mai urâte decât ale Romaniei, unde să mai aștepte câteva zeci de ani înainte să se cocoațe pe soclul Învățătorilor?

Ce să mai vorbim de drăgălașul ambasador american cu nume de neamț și caracter de șarpe, care cheamă miniștrii români la ordin și-n timpul liber face și desface ițele politice și economice ale României mai abitir decât Parlamentul, Guvernul si herr Präsident la un loc… Eu înțeleg că suntem mici, înțeleg că sunt interese strategice, regionale și mai știu eu de care drakku, dar ce interes național mai mare poate avea un popor decât acela de a fi demn? Ce poate mai mult o națiune să-și dorească decât să aiba Brain, Heart and Balls? Cum să nu-l chemi la raport pe nenea Hans și să-l pui, înainte de a-ți da lecții, să-ți povestească despre dreptul de a fi împușcat oriunde în țara lui democratică de către orice plictisit refulat? Oare accepți aceste umilințe doar ca să nu-ți pierzi scaunul tău trist de dregător al unei țări căreia-i dă lecții până și Ghionoaia de la Vilnius? Cum să permiți orice și oricui, fără să ajungi să fi confundat mai apoi cu preșul de la ușă? Cum să te definești tu pe tine, națiune română, drept coruptă până în măduva oaselor? Ce opinie să aibă alții despre tine când tu însăți te disprețuiești? Unde în lume (poate cu excepția Bulgariei) ai mai întâlnit inși care îi vorbesc în fiecare zi de rău pe cei de același sânge cu ei? Țara asta are încă destui oameni pentru care demnitatea e mai importantă decât avantajele, pentru care România lucrului bine făcut nu-i doar un slogan electoral, care preferă cinstea hoției și care vor alege întotdeauna respectul în defavoarea plecăciunilor umile, chiar și atunci când ele promit huzur și îmbuibare. Sau cel putin așa îmi place să cred. Pe toți oamenii ăștia cine îi reprezintă?

Propun înființarea unui Minister al Demnității Naționale. În a cărui agendă, măcar câțiva ani de-acum încolo, să ne ocupam întâi de toate de ce le fac românii românilor; de cum se înjosesc pe sine și ne umilesc pe noi pe oriunde ajung; de distracția favorită de a ne vorbi de rău țara, oamenii care o locuiesc și orice iese din mâinile lor (cu convingerea tâmpă că asta nu-l include pe cel care vorbește); de instituțiile statului în care, atunci când vrei să intri, ai rezervată mereu ușa din dos în timp ce intrarea principală e doar pentru cei care ne pupau în fund înainte să-i alegem; de numele de român care a ajuns sa fie confundat peste tot în Europa cu cel de țigan; un minister care să amendeze orice persoana care lezează demnitatea propriului popor. Apoi, odată ce Caracterul Național o să iasă din amorțire și o să se întremeze, poate vom avea mușchii demnității suficient de întăriți încât să le amintim klemmilor, grybauskaitelor și altor ipochimeni cum să se comporte când îi invităm în casa noastră și unde ar trebui să aplice sfaturile lor deloc dezinteresate, înante de a și le îndesa în augustele lor posterioare!

Distribuie sau apreciază cu un click!

One Comment

  1. „La început era Cuvântul” (Ioan 1:1). Inspirată alegerea titlului. Cât despre Ministerul Demnității Naționale – lăsând deoparte organigrama lui Iulian, acesta va funcționa atunci când un număr suficient de oameni se vor fi strâns in jurul acestei idei. Cred ca demnitatea izvorăște din tine, având la bază un sistem corect al valorilor. Și acest sistem se dobândește și prin lectură (mă refer la cartea adevărată, cea cu miros de hârtie, impregnată de gândurile autorului). Ai în mine un militant în minister.
    P.S. Poate găsești soluția ca postările de pe Facebook să apară automat pe blog și invers.

Leave a Reply

Your email address will not be published.Required fields are marked *