THAILANDA

ÎN VREMEA MUSONULUI

De mai bine de o săptămână ploile au încetat. Soarele strălucește toată ziua pe cer, aerul e plăcut, e o bucurie să te plimbi pe insulă, să mergi în explorare în adâncul pădurii tropicale sau să admiri un asfințit de soare ca nicăieri altundeva! Au apărut utilaje care repară șoselele, dinamitează și înlătură bolovanii imenși care au alunecat de pe munte, înlocuiesc cablurile și stâlpii de telegraf puși la pământ, nivelează drumurile de nisip din junglă. Viața e frumoasă din nou!

La inundațiile din ‘70 (da, exista și-atunci viață pe Pământ!) apa a ajuns până la o jumătate de metru de tavanul apartamentelor de la parterul blocului în care locuiam. Îmi amintesc că după multe zile în care lumea părea o mare nesfârșită din care se ițeau doar clădirile și copacii, am început să tremur, împreună cu toții copiii de pe scară, la gândul că fundația ar putea să se “înmoaie” și blocul o să se prăbușească. Când apele au început să se retragă și au scăzut sub un metru, tata a ieșit la plimbare pe strada încă inundată, plictisit de zilele de claustrare de la etajul patru, unde locuiam. Plimbarea lui ne-a costat o sperietură zdravănă pentru că furia apelor a ridicat toate capacele de canal iar eu, care-i admiram de la fereastră curajul, l-am văzut dispărând brusc sub apă ca și cum l-ar fi tras cineva de picioare. Bietul tata nimerise într-o gaură de canal… N-am uitat până astăzi cum am rămas împietrit, fără să pot scoate vreun sunet, în cele câteva secunde care i-au trebuit să iasă la suprafață, plin de răni și tăieturi.
După inundațiile din 1975, când era să fiu luat de ape într-o Dacia 1100, cele care au urmat de-atunci și până azi au fost joacă de copii. Între timp Pecerilă învățase lecția și a demarat în forță un program de îndiguiri și sistematizări hidrotehnice de care mai beneficiem si astăzi.

Ei bine, toate inundațiile pe care le-am trăit pe pielea mea de-a lungul anilor au fost dulci ploi de primăvară față de experiențele din timpul musonului în Thailanda! Au fost aproape două luni în care a plouat fără încetare. De multe ori nici măcar nu aveam senzația de ploaie ci de revărsare de ape din cer. După zile și zile de potop, intri într-o stare asemănătoare cu transa, în care vuietul continuu al apelor care se prăbușesc îți face mintea să o ia razna și să nască fantasmele cele mai neașteptate. Încetul cu încetul începi să ai îndoieli că pe planetă mai există locuri uscate, cer senin și soare. Pământul nisipos al insulei s-a lichefiat și el; peste tot, pe șosele, pe drumuri lăturalnice, printre copaci, pe munți, prin junglă, se scurg fără încetare șuvoaie de apă fără nicio matcă. Pur și simplu apa se scurge peste tot! Nu mai am demult niciun obiect uscat, totul e jilav, de la hainele pe care le iau pe mine și până la așternutul de pe pat. Tot ce conține fier a ruginit, tocătorul de lemn pe care-mi tai legumele a prins de la o zi la alta o pojghiță subțire de mucegai și nici hainele din dulap nu se simt prea bine. Practic e imposibil ca vreun lucru să se mai usuce în atmosfera suprasaturată de umiditate. Cele mai ciudate bătăi de cap le-am avut cu perna pe care dorm. M-am trezit nopți la rând din cauza mirosului de mucegai care nu știam de unde vine, printre atâtea obiecte din casă care se descompuneau încet. Până când, după câteva nopți cu somn în reprize, am tras jos fața de pe pernă și am găsit-o înflorită de un mucegai negru-verde-albăstrui care se întindea pe toata suprafața. După un pic de cercetare despre combaterea mucegaiului, am frecat perna cu peria și am spălat-o cu oțet de orez. Petele nu s-au dus de tot dar mirosul a dispărut aproape complet și astfel mi-am recăpătat somnul pierdut.

În timp ce eu dădeam lupte cu mucegaiul care era pe cale să curindă întreaga casă, insula avea propriile ei bătălii. Șoselele de beton au fost săpate pe dedesubt și multe stăteau să se prăbușească. Drumurile prin junglă, demult impracticabile, au fost complet distruse de ape și-s acum cu aproape 2 metri mai adânci sau pline de crengi, frunze, bolovani și alte resturi cărate de viituri. Când n-am mai putut ajunge acasă pe drumul de pământ pe care veneam de obicei, am găsit cărări de picior prin junglă, pe pantele care nu au fost înecate de ape. După câteva zile au fost și cărările înghițite de torente, a devenit tot mai greu să dibuiesc pe unde șerpuiesc și de mai multe ori m-am trezit cu scuterul în adevărate crevase subacvatice. Imposibil de făcut fotografii prin perdeaua de apă, singurele imagini pe care le am din timpul musonului sunt furate în rarele pauze dintre furtuni.
În Tong Sala, centrul comercial al insulei, apele au depășit un metru înalțime. Magazinele au fost inundate iar aprovizionarea a fost temporar sistată. Au apărut crize sporadice de apă potabilă și alimente, care din fericire n-au ținut prea mult. Locuitorii insulei spun că asemenea grozavii nu s-au mai văzut de multe zeci de ani. Aeroportul din Nakhon Si Thammarat aflat în apropiere, pe continent, a fost și el închis din cauză că șoseau care duce până acolo a fost luată de ape. În zonă au fost câteva zeci de morți, majoritatea persoane în vârstă care trăiau în căsuțe izolate și șubrede.

Pană la urmă n-am avut ce face și a trebuit să ies din casă. Mă bucur că oricât ar ploua, totuși ploaia e caldă. Fac mici cumpăraturi, merg la yoga, am ajuns chiar să mă plimb ore la rând prin ploaie descoperind peisaje noi, complet schimbate, în această adevărată lume a apelor. De multe ori a trebuit să mă întorc din drum sau să caut rute ocolitoare pentru că șoseaua era complet dispărută sub apă adâncă. Din fericire pe insulă n-au fost încă inventate gurile de canal, astfel încât n-am repetat pățania tatălui meu de acum aproape 47 de ani! Când musonul mai ia cate-o zi de pauză, pământul îmbibat ca un burete al insulei își revine miraculos de rapid. Apele continuă însă să se scurgă de pe orice pantă înspre ocean sau în lacurile apărute peste noapte, acolo unde în urmă cu câteva săptămâni erau doar văi.

Am trăit toată perioada musonului cu mare intensitate, dar ca într-un vis. A fost un fel de viață pe care nu l-am mai încercat și care m-a învățat o sumedenie de lucruri noi despre mine. Am fost și deprimat și fericit, am avut nervii la pământ de la atâtea ploi dar și veselii nejustificate, am dansat prin bălți și l-am pomenit de 100 de ori pe Bacovia, cu blestematele lui locuințe lacustre. Dar ceva din mine a trăit tot timpul bucuria lucrului pe care nu l-am mai simțit niciodată și energia extraordinară a unuia dintre cele mai mărețe fenomene de pe Pământ: vremea musonul pe o insulă din Oceanului Indian.

 

Distribuie sau apreciază cu un click!

Leave a Reply

Your email address will not be published.Required fields are marked *