Am fost întotdeauna atras de insule. Mai precis de insulele mici. Nu cred că asta are legătură cu dragostea pentru mare și pentru călătoriile pe mare. Mai degrabă cu ideea de comunitate restrânsă și oarecum închisă; mi se pare că atunci când trăiești într-o comunitate mai mică vei fi mai responsabil, mai atent, mai decent, mai protejat și mai văzut. Un alt posibil motiv e că viața pe o insulă curge într-un alt ritm, mai asemănător cu cel pe care-l avem în gene. Poate e doar o iluzie. La fel ca-n melodia de demult a lui Valeriu Sterian, „Iluzia unei insule”. Dar e iluzia mea, mi-e dragă și până una-alta nu vreau să renunț la ea!
Când am primit invitația lui Iulian, un vechi prieten care a lăsat Romania în urmă și s-a mutat pe o insulă thailandeză dintr-un colț al Mării Chinei de Sud, n-am stat prea mult pe gânduri și am pornit într-acolo. Aflată între Tropicul Racului și Ecuator, cu suprafața ei de doar 125 kilometri pătrați, părea insula perfectă să-mi verific iluzia sau măcar să păcălesc lunga iarnă româneascăși să-mi trag un pic sufletul după niște ani dificili.
Drumul spre Thailanda n-a fost lipsit de peripeții. Un zbor anulat din cauza ceții a dat peste cap toate legăturile. Ca atare am pierdut celelalte zboruri și deasemenea transferurile cu autobuze sau ferryboat-uri. Una peste alta, călătoria care se anunța să aibă vreo 17 ore s-a transformat într-una de două zile și două nopți. Chiar și așa, nimic nu mi-a umbrit bucuria plecării! Privind în noapte pe geamul autobuzului cu suspensii hodorogite care mă ducea din Cluj (cu ceață) înspre București (fără ceață), îmi spun zâmbind că nu-i mare lucru să faci două zile până în cealaltă parte a lumii, când nu demult o astfel de călătorie dura câteva săptămâni. Și-apoi, vorba poetului, dacă te grăbești prea tare, sufletul n-are timp să te ajungă din urmă! Iar dacă mă trezesc uneori bombănind, asemeni cucoanelor oripilate de vreo întârziere minusculă, îmi amintesc de bunicul meu care a făcut aproape într-un an drumul pe jos până acasă, atunci când a fost eliberat din lagărul în care a fost ținut prizonier după război.
M-am trezit pe mica insulă despre care nu apucasem să aflu mare lucru, cu eternele trei tricouri, trei chiloți și trei perechi de ciorapi în bagaj. Nu mai am demult 17 ani, când rătăceam săptămâni întregi de unul singur prin munți, cu un rucsac și un cort în spinare. Pe vremea aia, ca să evit discuțiile cu părinții si rugămințile mamei, îmi pregăteam pe ascuns bagajul și planificam totul cu atenție, în așa fel încât atunci când ei lucrau în schimbul de noapte totul să fie pregătit de plecare. Luam Mocanița de 5 dimineața și coboram după 8 ore (pentru 80 de kilometri) în gara din Câmpeni. Acasă rămânea doar un bilet pe masă în care anunțam cu emfază de adolescent că am plecat în munți și că o să mă întorc cândva! Ce trebuie să fi fost în sufletul mamei, în vremurile alea în care nici măcar telefon fix nu aveam… Reveneam după câteva săptămâni, când mi se termina bruma de bani din buzunare, mai slab cu câteva kilograme, ars de soare și mușcat de toate gângăniile pământului. Pe-atunci a fost prima dată când m-a vizitat noaptea ursul la cort, undeva sub vârful Vlădeasa. N-a fost ultima întâlnire de felul ăsta, o alta de mai târziu, din Piatra Craiului, era cât pe ce să se termine tragic. Dorul de ducă era, însă, atât de mare că nimic pe lume nu m-ar fi putut opri! Începuturile au fost chiar mai timpurii; pe la 9 ani băteam deja Apusenii câte două-trei săptămâni, în celebrele (în epocă) expediții pionierești de care puțini își mai aduc aminte. De-atunci am prima fotografie cu o raniță kaki în spate (singurul rucsac pe care ți-l puteai cumpăra de la magazinul „Sportul”), de care atârna un ceaun enorm care-mi ajungea până la genunchi și mă lovea peste picior la fiecare pas! Mi-am păstrat din vremurile alea obiceiul să iau cu mine lucruri puține, care totuși de fiecare dată se dovedeau a fi prea multe. Chiar și azi mi se mai întâmplă asta; pe insula tropicală pe care am ajuns toate cele trei perechi de ciorapi sunt în plus. Umblu mereu cu aceeași pereche de sandale, dimineața și seara port o galabia arăbească care n-are nevoie de nimic pe dedesubt iar ziua o pereche de pantaloni șifonați de pânză, împreună cu un tricou sau o camașă de in topit. Am învățat în ani că aproape orice lucru pe care-l ai cu tine te poate ajuta dar te și condiționează; așa că orice pun în bagaj, mă întreb de zece ori înainte dacă am cu adevărat nevoie. Scalvia obiectelor ne urmărește la fel de bine și acasă, dar ăsta e un subiect pentru altădată.
Cu un pic de noroc and a little help from my friends, primele două săptămâni am locuit în căsuța lui Cisem, o turcoaică frumoasă plecată pentru o vreme în vacanță. În timpul ăsta am bătut mica insulă în căutarea unei locuințe pentru mai departe. Ca și oamenii, locurile au o energie și o magie a lor, care nu poate fi prinsă în nicio fotografie. Așa că dacă-ți permiți, asta rămâne cea mai bună metodă să găsești ceea ce-ți place și la un preț cinstit. Nu-i scutită de riscuri, eforturi sau eșecuri, dar cu siguranță că în felul ăsta eviți să ai mari surprize în legătură cu locul pe care îl plătești de acasă fără să-l vezi și care-ți poate cu ușurință ruina vacanța.
După acoperișul de deasupra capului, cel mai important lucru de care ai nevoie pe insulă e un mijloc de transport. Aproape toți cei vreo unsprezece mii de localnici și mai toți turiștii aflați în vacanță se deplasează pe scutere. Una peste alta, am primit o ciudațenie – nici scuter nici motocicletă, nefuncțională și cam obosită de ani, dar care după câteva mici reparații a început să-și trăiască a doua tinerețe. Nu știam pe-atunci câte drumuri faine împreună ne așteaptă!
Marcel, ador sa citesc descrierile tale!
Sper ca ai obținut ceea ce ti-ai dorit de la aceasta vacanta !
Scrie cât mai mult si ai grija de tine !