Orice om și-ar dori să vadă măcar o dată în viață frumusețile recunoscute ale lumii. Fie că-i vorba de Turnul Eiffel, Marele Canion, Machu Picchu, turnul din Pisa, piramidele egiptene sau o mie altele de acelasi fel, vremea când le puteai vizita în condiții rezonabile a trecut.
Italia e poate cazul cel mai clar. Din Lombardia și până în Sicilia turismul e înfloritor (adică sufocant) 365 de zile pe an iar noțiunea de extrasezon a dispărut. Podurile din Florența sau străzile din Siena mai pot fi străbătute doar cu pași mărunți chiar și-n cea mai friguroasă zi de februarie.
N-a fost o surpriză, deci, că și în Puglia e aceeași poveste: turiști, turiști și iar turiști. Dar festivalul la care Diana a fost invitată ne-a permis câteva zile de hoinăreală cu motocicleta. Zile în care, ca întotdeauna, am plătit cât am putut de puțin prețul înghesuielii din locurile celebre și ne-am bucurat de un sud al Italiei ca-n vremurile de altădată. Pentru că oricum ai lua-o, sufletul și spiritul unui loc îl simți cu adevărat în locuri mici și nestrălucitoare. Și ca să nu uităm cumva spiritul ăsta ne-am expediat acasă vreo 18 sticlele de Dolce Amaro și Primitivo de Manduria împreună cu vreo două galoane de Olio di Olive extravergine care, oriunde ai întreba, este tocmai “il piu buono di tutta Italia”!
