Zicea zilele trecute tanti Sophie Hellinger, despre care-o să povestesc altădată (deși nu prea cred):
“Virusul nu este despre om ca individ, ci este despre noi toți. Despre Umanitate ca întreg. Așa că să rămânem treji, prezenți și mai ales fară depresii; să rămânem încrezători, să fim în serviciul Umanității, să ne păstrăm ochii deschiși. Viitorul își va urma cursul, indiferent ce se va întâmpla. Iar în 2000 de ani nu va mai conta dacă în această perioadă își pierd viața 5 milioane sau 5 miliarde de persoane. Pentru Pământ și pentru Univers pur și simplu asta nu contează. Totul se va regla, unii vor pleca, alții vor rămâne. Vom avea timp atâta cât ne e dat, poate ceva mai mult dacă vom trăi în smerenie, conștiență, iubire și grijă”.
Uau. Asta da femeie! Să mai aud pe cineva că-mi spune dur și neiertător. Trebuie să recunosc că m-am îndrăgostit pe loc de ea. Pur și simplu are dreptate. Cel puțin așa se vede de pe scaunul pe care mă aflu. Adevărul nu trebuie să fie convenabil și nici nu are legătură cu faptul că într-un termen foarte scurt o mare parte dintre noi s-ar putea să vâneze bizoni pe veșnicele plaiuri ale vânătoarei (vezi Winnetou vol.1 & 2, Old Surehand vol.1 & 2 + Comoara din Lacul de Argint). Afirmația asta-i admirabil de adevărată, fie că mormolocul care tocmai o transcrie o să aibă săptămâna viitoare lumânare aprinsă la vii sau la morți. Realitatea e exact cea care este și nu aia care-mi convine mie. Și, drăguța de ea, she doesn’t give a shit dacă eu și cu tine mai culegem pentru o vreme baraboi prin berc sau ne încheiem chiar acum socotelile, sub formă de îngrășământ natural.
Acuma eu nu bănuiesc, ci sunt sigur că o parte importantă dintre cunoscuții mei, oameni pragmatici și cu scaun la cap, fie că-s biznismeni cu treburi importante, fie buciardori materialiști și dialectici, nu numai că n-o să înțelagă mare lucru din metafizica ezoterică despre care bălmăjesc eu aici, dar se vor întreba îngrijorați dacă nu cumva am luat-o cu căpuțu’. Nu pentru ei sunt vorbele și gândurile astea. Nici pentru minte. Sunt pentru spirit. Și pentru ăia care se pricep să vadă cu ochii închiși; pentru ăia care înțeleg că toată omenirea asta înamorată de propria îngurguțare, cu toate bogățiile și tehnologiile ei hapciupalitice, toți și fiecare nu valorăm nici doi bani fară evoluție spirituală. Capitol la care, mușchiuloși domni și mlădioase domnișoare, ne aflăm corijenți. Și de bună seamă pe cale să rămânem repetenți.
De câtă minte ai nevoie ca să-ți vezi lungul nasului? Cât de deștept e nevoie să fii ca să înțelegi că specia asta de giboni cu ifose din care facem parte a apărut de-o secundă și nu-i altceva decât o scamă pe scoarța jucăușei planete și a galaxiei? E-adevărat, o scamă cam șturlubatică și periculoasă, care dacă o fi existând vreun nene cu barbă albă la butoane, precis că ăsta se-ntreabă de ceva timp dacă să-i mai dea vreo șansă sau să-i radă una cu pliciu’ și să lase Pământul să se întremeze după obrăzniciile făcute de toți limbricii; în frunte cu toți trampii, mercălii, macronii și iohanișii lor, importanți la grămadă mai puțin decât o euglenă verde. Că asta măcar face fotosinteză.
Nu știu de ce, dar în ultima vreme când mă trezesc, aerul îmi pare mai limpede și mai proaspăt. Infrasunetele schimbării, ca o muzică de Hans Zimmer pe care n-o aude oricine, vibrează tot mai limpede prin vuietul surd al vremii care vine. Drept pentru care, cuprins de energie și voie bună, scuip în palme și-mi fac liste în fiecare dimineață:
– cum ar trebui să se-nțeleagă omuleții cu alealalte viețuitoare, de-acum înainte
– cum ar trebui să respecte planeta care îi hrănește
– cine s-ar cădea să le fie conducătorii
– cum ar trebui să reparăm ce-am stricat
– cum să ne cerem iertare de la cinteza de Galapagos (aflăm mâine)
– cum să călătorim de-acuma-nainte
– cum s-ar cădea să se-ngrijească românii de țara lor
– cum să ne facem lidălu, carfuru, oșanu sau cauflandu nost
– cum să spălam apele de gunoaie și de plastic
– cum să scăpam de boli
– cum să ne-amintim cine suntem și de unde venim
Da’ despre astea sau altele, cu excepția cazului în care mă răzgândesc, vom cugeta în alte zile
P.S.
Niște versuri la sfârșit, pour la bonne bouche.
Nu c-aș avea nevoie de vre-un motiv, nici c-ar trebui să dau vreo explicație, da’ dintr-o pricină care-mi scapă printre degete, poezia lui Minulescu mi se pare cum nu se poate mai potrivită cu povestea de azi:
Romanţă nordică
În portul blond al unei mări din Nord,
Au debarcat corsarii bruni din Sud.
Şi-n portul blond al unei mări din Nord,
Greoaiele otgoane se aud
Cântând barbar, cântând în dezacord
Cu albatroşii tristului fiord.
În portul blond bătrânii mateloţi
Privesc tăcuţi la noii debarcaţi,
Şi-n portul blond bătrânii mateloţi
Par nişte blonzi copii, înfioraţi
De cântecele brunilor piloţi,
Încremeniţi cu mâinile pe roţi.
Artişti pribegi şi oaspeţi nepoftiţi,
Bătuţi de vânt şi-adesea de noroc,
Artişti pribegi şi oaspeţi nepoftiţi,
Corsarii bruni repetă-acelaşi joc,
Şi-n porturile blonde-abia sosiţi,
Pornesc din nou şi-n veci netălmăciţi.
Şi-n timp ce-albastrul mării uniform
Le-adoarme-n cânt tristeţile de ieri,
Şi-n timp ce-albastrul mării uniform
Deşteaptă-n ei eterne primăveri,
În portul blond, ca-ntr-un gheţar enorm,
Autohtonii tremură… şi-adorm!…
Foto cinteza & euglena: internet
