TURUL CELOR PATRU MĂRI

DOUĂ PERSONAJE IN CĂUTAREA UNEI BERI

In orice sistem moral, la sfarsitul zilei motociclistul de drum lung are dreptul la berea lui. Că-i singur, cu gândul la iubită, că meditează la legile termodinamicii sau deapănă cu prietenii de tură amintiri cu cele 11 ploi de peste zi, toate astea se întâmplă cu o bere in față. E o lege nescrisă a naturii. Din această pricină, zona sudică a Mării Negre poate fi considerată un teritoriu ostil. Aici berea e prohibită iar când o aduc în discuție oamenii vorbesc in șoaptă. După o vreme începi să-i spui “EA” sau “UNA” și oricine intelege la ce te referi. Dialoguri de felul: “Oare in sticlă verde EA rămâne mai rece decât în sticlă fumurie?” sau “Am auzit că după ce beau UNA adevărată, mexicanii fac pipi in sticlă și așa s-a născut Corona”, nu sunt rarități.

Ajunși din nou noaptea și pe ploaie, flămânzi și însetați, am întrebat de bere. Dacă am fi fost curioși de ce sunt clădirile și stâlpii plini de fotografiile noului sultan, n-am fi avut parte de priviri mai înfricoșate! Dar ambiționați de gâtlejurile uscate ne-am pus in cap să nu ne culcăm până nu sărbătorim cucerirea Trabzonului cu EA în față. And where is a wish, you’ll find a way! Pe căi oculte am aflat de o dugheană unde ai șanse să găsești UNA! Așa că, cu tot cazarmamentul de război pe noi am început să colindăm orașul in căutarea EI. Momentul când am intrat în privatizarea pustie a fost cel mai frumos din călătoria de până acum! În noaptea întunecată, încăperea s-a umplut de raze pogorâte din cer care toate o luminau pe EA, așteptându-ne la rece în frigider. Mi-am amintit de îndată de shopul de la hotelul Aro din vremea studentiei, unde atunci când intram cu vreun coleg străin să cumpăr un cartuș de Kent drept peșcheș pentru vreo practică agricolă înlocuită cu două săptămâni la Vama Veche și aveam impresia că toți securiștii din Brașov au pus ochii pe mine. Așa că ne-am pierdut rapid în noapte cu prada pitită într-o pungă neagră și ne-am încercat norocul la o kebăbărie de unde am fost evacuați rapid și fără menajamente când le-AU fost zărite dopurile ițindu-se din plasă.

Povestea e cu happy end. Am reușit in cele din urmă să LE bem și ne-am culcat fericiți, la fel ca-n ziua binecuvântată din toamna anului 1983 când am împărțit cu colegii de cămin prima sticlă de Coca-Cola cumpărată din rapidul care venea de la Viena și pe care am plătit banii de trai pe o întreagă săptămână!

Distribuie sau apreciază cu un click!

Leave a Reply

Your email address will not be published.Required fields are marked *