ESEURI, REPORTAJE ROMÂNIA

CUM AU RĂZBUNAT BOLȘEVICII ONOAREA CASTELULUI-CALENDAR

Se știe că gradul de civilizatie al unei societati poate fi cel mai bine recunoscut în WC-urile publice, în felul în care își protejează oamenii neajutorați și după cum îngrijește ce-a moștenit de la înaintași.
Transilvania e un tărâm magic. Nu-i doar frumoasă, diversă și încărcată de legende, dar mai e și plină de castele, de la Jibou până la Brașov, de biserici fortificate prin tot podișul Târnavelor și de cetăți medievale mai peste tot. Loviți de orbul găinilor cu greu mai observăm asta, ca pe orice lucru de care te tot împiedici prin ograda. Noroc cu câte-un Prince Charles sau câte-un Charlie Ottley care ne amintesc din când în când ce-avem acasă, după care o vreme vedem din nou prin ochii lor cât de frumoasă e România.

După ce i-a închis și surghiunit pe cei cu altă părere decât ei, comuniștii n-au avut plăcere mai mare decât să batjocorească monumentele oricărui trecut neconvenabil. Așa că aproape fără excepție, tot ce a subliniat altă istorie decât cea oficială a fost nu doar lăsat în paragină, dar umilit, batjocorit, demolat. Cu greu găsești vreun conac sau castel care să nu fi fost transformat prin anii ‘50 în sediu C.A.P. ori grajd de animale, conform principiului care spune că-i mai umilitor să bagi o prințesă curvă la bordel decât s-o omori. Peste toate astea s-a suprapus și naționalismul ăla cretinoid care zicea că unele vestigii nu trebuie îngrijite pentru că-s ba ungurești ba săsești, când de fapt toate sunt parte din trecutul și istoria oamenilor ce-au trăit pe locurile astea, oricine ar fi fost ei.

O minte care nu s-a scufundat definitiv în întuneric înțelege că locurile astea nu-s nici ale romanilor și nici ale ungurilor ci noi toți suntem, o scurtă vreme, ai pământurilor care ne hrănesc. Așa că ori de câte ori ajung la o biserică fortificată pe cale să se prăbușească sau la un castel batjocorit, îmi vine să scot scorbaciul și să-i pun la turnat betoane pe toți factorii de decizie ai măsii și pe toți președinții idioți, cu guvernele lor cu tot.

Am alergie și n-o mai înghit pe aia cu “altcineva ar trebui să se ocupe”. Orice castel batjocorit și lăsat să fie măcinat de vreme e problema mea și a ta. E o rușine pentru amândoi că după 31 de ani permitem ca asta să se mai întâmple. E o rușine pentru orice om cu bun simt și măcar patru clase, din țara asta. E o și mai mare rușine pentru cei care au astfel de minunății în satul lor și trec pe lângă ele scobindu-se în nas.

Dacă ajungi în Zau de Câmpie și închizi o clipă ochii, poți să-ți închipui cum ar putea arăta o comună dăruită de Dumnezeu dacă autoritățile și locuitorii n-ar alege să micționeze pe tot ce le-a dat natura și le-au lăsat strămoșii. Înconjurați de o superbă salbă de cincisprezece lacuri, care încep la Văleni și se termina la Moara de Jos, zăuanii au norocul să mai aibă și-un castel de toată frumusețea ale cărui turnuri pot fi văzute de departe și care i-ar putea face să crape de mândrie și să se îmbogățească din turism. Dacă-ți închipui că tot satul, în frunte cu primarul, stă ciopor în fața Prefecturii, a Președinției sau a Guvernului, zborșindu-se la vreun Câț să facă bine să le salveze castelul, te înșeli. Dacă cumva ți-a trecut prin cap că respectivii bat țara-n lung și-n lat pe la ONG-uri și fonduri europene, să adune bani ca să și-l repare singuri, te-nșeli și mai tare. Zăuanul e ocupat să înoate cu cizmele de cauciuc prin noroaie, mulțumit că la magazinul sătesc a băgat și azi bere la PET de două kile jumate, așa că o bea în drum spre casă, după care aruncă sticla în șanț. Cu asta și-a epuizat spiritul civic și adoarme seara mulțumit, la Breaking News.

Castelul-Calendar din Zau de Câmpie e măcinat de umezeala și de vreme. După 1950 a fost pe rând sanatoriu TBC, depozit de cereale, școală, casă de copii. Cele 4 turnuri (anotimpuri), 7 terase (zile în săptămână), 12 holuri, 12 intrări și 12 coșuri de fum (luni în an), 52 camere (săptămâni), 365 ferestre (zile în an) sunt năpădite de crăpături și infiltrații, dar stau încă în picioare și mai pot fi salvate. Minunăția asta a fost construită acum o sută și ceva de ani de István Ugron, despre care se spune că s-a îndrăgostit de una din fiicele țarului Nicolae al II-lea, pe vremea când era ambasador în Rusia. Ca orice îndrăgostit cu ștaif, István al nostru s-a gândit că-i de bun simț să ridice un castel pentru cea pe care voia s-o cucerească. Dar pentru o jună cu pretenții regale asta s-a dovedit a nu fi de ajuns. Ea i-a cerut să paveze aleea ce duce la castel cu monede de aur, ca să se convingă că are intenții serioase. Pe când să termine István de îndeplinit moftul ăsta prințesian, șturlubatica s-a sucit și i-a cerut ca banii să fie așezați în cant, astfel încât să nu calce orice pieton netrebnic pe chipul bătut în aur al împăratului. Ugron ar fi făcut-o și pe asta, dar contul subțiat din bancă n-a mai suportat și-a zis pas. În plus baronul, trecut de prima tinerețe, s-o fi prins până la urmă ce vrea fata să-i transmită subliminal: că va fi întotdeauna foarte, foarte ocupată pentru vreo căsnicie cu el. Așa că ambasadorul baron și-a păstrat paralele și s-a mulțumit să-și plângă iubirea neîmplinită, rămânând burlac până la moarte. După nici cinci ani, la Revoluția din 1917, bolșevicii s-au gândit să-i mai ostoiască suspinele și ca atare au omorât la grămadă toată familia Țarului Nicolae, beloved princess included.

Din tot amestecul ăsta de adevăr și poveste, cel mai mult mi-a plăcut un mărunt detaliu: arhivele spun că pe la 1907 exista în Transilvania o Asociaţie a Inginerilor şi Arhitecţilor, asociație care a încercat să formuleze normele unui castel ideal în epoca respectivă. Cu planurile în mână, pețitorul nostru a consultat respectabila asociație înainte să se-apuce de treabă, iar aceasta a conchis că viitorul castel, un amestec de stil neobaroc și neoromantic, îndeplinește cu brio toate perceptele și exigențele.
Ei bine da, implicați domni și atente domnișoare, în vreme ce după mai bine de un secol noi nu izbutim măcar să pietruim drumul de la Boju la Boj-Cătun, bimbirissimi ăștia se întâlneau în ședințe ca să formuleze „normele unui castel ideal”. Frumos… cum să nu fie frumos?

Astea fiind spuse, dragă prietene iubitor de istorie, fie dai o tură cu prima ocazie să vezi Castelul-Calendar (pe din afara) până nu i se năruie vreun turn, fie ai vreo idee și ne spui și nouă cum să-l alergăm prin curtea Cotrocenilor și să-i punem sângele în mișcare băiatului ăla mort după comoditate, ca să-l lămurim să salveze măcar bisericile fortificate făcute de strămoșii lui, dacă ungurii și castelele lor îi sunt atât de antipatici.

 

Distribuie sau apreciază cu un click!

2 Comments

  1. Nu numai talent și adevărată pricepere în a-și alege temele dar și informație extrem de interesantă, adevărată lecție de istorie, dragoste pentru minunatele locuri românești, o reală suferință pentru indiferența cu care ne tratăm valorile și construcțiile ce ar putea deveni piloni ai atracției turistice, toate acestea fac din lectura textului scris de autor un autentic eveniment cultural căruia i se adaugă o veritabilă lecție de patriotism. Multumesc, Marcel Petrișor și sincere felicitări!

Leave a Reply

Your email address will not be published.Required fields are marked *