“AVENTURIER“! Ce cuvânt frumos! Silit azi să-i cuprindă mai degrabă pe cei care-și părăsesc nevestele și fug cu secretara sau pe cartoforii care joacă la poker averea familiei. Aventura e pe moarte iar aventurierii s-au jigărit. Ăștia în retragere, ca mine, au ajuns să își facă trackuri pe GPS, conduc mașini confortabile cu masaj în scaun, închiriază apartamente doar dacă au pe Booking rating peste 9 și consultă recenzii pe Google, Agoda sau Momondo ori de cate ori își aleg destinațiile de vacanță sau chiar locurile de înnoptat.
La toate astea mă gândeam când, orbecăind prin beznă împreună cu Diana, am cotit-o pe un drum mărunt, într-o localitate necunoscută, numai și numai pentru că sus pe munte am văzut niște lumini promițătoare care puteau fi de la o veselă “hütte” tiroleză sau, la fel de bine, de la un vechi sălaș de contrabandiști convertiți în feliatori de cașcaval.
La Revoluție (despre care unul din băieții mei m-a întrebat dacă a avut loc înainte sau după al doilea război mondial 😮) patrulam prin oraș ca un Che Guevara balcanic cu Kalașnikovul la piept, călărind o motocicletă cu ataș, alimentată cu Plotox din cauză de lipsă de benzină. În timp ce lăsăm în urmă o dâră de miros de ploșnițe ce amețea trecatorii visam cu voce tare, împreună cu camaradul meu de vânat teroriști, că de-acuma vom putea călătorii oriunde și oricând, fără granițe și fără opreliști, mergând atâta cât ne țin picioarele sau ni se învârt roțile! În scurtul răgaz fără vize din 1990, înainte ca niște conaționali mai tuciurii să-i învețe pe vienezi rețeta tradițională românească de lebădă la grătar, ne îmbătam cu gândul că dacă nu ne-ar bate vântul prin buzunare ne-am putea trezi în Orice dimineață și am putea pleca Oricând vrem spre Orice direcție, numai de dragul de a ne simții cetățeni ai unei lumi libere !
Acuma, ce să mai zic fără să-nceapă să mă bântuie nostalgiile… Chiar dacă mult așteptatul capitalism ne-a cronțănit viețile după care s-a lins pe degete trecând la urmatoarea generație de marionete suculente, unii măcar am apucat să ne vânturăm pe ici pe colo prin lumea asta. Iar eu, unul, n-am de gând să renunț până sclipește în depărtare măcar o speranță de trei parale sau până când motocicletele nu-s scoase definitiv în afara legii.
Și astfel, cu gândul la Mongolia, Alaska și Tierra del Fuego pe care nu știu cum naiba să le înghesui în cât mai puțini ani, m-am trezit că bat în noapte la ușa familiei Kaizer de pe muntele ce se ridică deasupra sătucul ce de-abia dimineață o să aflu că se numește Wald im Pinzgau.
