Azerbaijanul are două părți clare, distincte și care n-au nicio legătură una cu alta. Dar chiar niciuna: capitala Baku și restul țării. Iar dacă Baku e pentru o altă poveste și a avut propriile lui surprize, restul țării a fost o încântare! Peisajele aride din țara asta mi-au deșteptat senzații, bucurii și trăiri pe care le aveam bine ascunse in mine. Au ieșit la suprafață cumva întrerupt, ca niște spasme, dar când au erupt nu le-am mai putut opri!
Azerbaijan are frumusețea austeră a arhitecturii minimale. Calmul si simplitatea dojo-ului japonez care-ți permite să fii orice. Înțelepciunea pustnicului înveșmântat doar în peștera lui. Liniștea unui Sadhu care meditează cu privirea dusă. Adâncimea unui lac pe care nu se mișcă nicio undă. Azerbaijan nu te păcălește cu farduri sau vopsele sub care nu știi ce se ascunde. Îl iubești cu vărsatul lui de vânt de pe față sau nu-l iubești. Oricine poate întoarce capul după o blondă platinată care stă două ore pe zi in fața oglinzii. Nu toți știu să vadă frumusețea lăuntrică de dincolo de rimeluri, haine și parfumuri. Tot mai puțini se pricep să simtă nuanțele prea subtile. Sau prea dure, aride, rugoase, înțepătoare.
Azerbaijan e ca încăperea de meditație unde închizi ochii și ai șansa să regăsești in tine lucruri demult pierdute sau de care nici n-ai știut. Azerbaijan nu-i o țară pentru oricine. Dar odată ce o să începi să-i auzi cântecul, vântul de stepă și pământul crăpat o să te cheme mereu.
Nu, fotografiile de-aici nu sunt spectaculoase precum cele cu peisaje, râuri, cascade și munți inaccesibili. Sunt simple și aproape monocrome. Dar imi sunt mai dragi ca oricare!
Vezi, de-asta călătoriile n-ar trebui să fie prea bine planificate. Ca să-ți dea șansa să ajungi oriunde. Să fii orice. Să crești odată cu propriul tău ritm interior. Să-ți urmezi ceasul lăuntric. Care azi mă cheamă cu putere spre Iran, până unde ar mai fi doar câteva ore de drum. Sau spre imensele stepe ale Kazahstanului, unde voi ajunge de asemenea într-o bună zi. Din păcate nu în călătoria asta. Prea cuminte și prea planificată. Și din păcate nu-mi mai zornăie nici în buzunare suficientă… speranță. Dar am simțit aroma. Și n-o s-o mai uit niciodata!
