CASA DINTRE COCOTIERI

S-ar putea spune că n-am venit pe insulă în cea mai potrivită perioadă. Sfârșitul lui noiembrie, când am ajuns, mai e cum e; dar în decembrie și în ianuarie e sezon de vârf! Cu tot ce presupune asta: locuințe greu de găsit, aglomerație și prețuri mai ridicate. Nu știam nimic despre toate astea când mi-am cumpărat biletul de avion; la fel cum n-aveam de unde să știu că musonul va întârzia și va face ravagii în decembrie și în ianuarie, când perioada ploioasă trebuia să fie deja încheiată. Însă chiar dacă aș fi știut, oricum n-aveam nicio șansă să vin în altă perioadă, așa că asta e… niciun regret!
Odată dezmeticit după sosire, au urmat acomodarea, drumurile, obișnuirea cu geografia insulei, câteva mici cumpărături, zăpăceala circulației pe stânga, temperaturile ridicate și mai ales umiditatea greu de suportat. Apoi au început ploile. Care au transformat drumurile și șoselele în râuri iar câmpiile în lacuri sau mlaștini uriașe în care au proliferat insectele, broaștele și târâtoarele de tot felul. Asa cum spuneam, spre șansa mea și cu ajutorul lui Swami (o să revin ceva mai încolo), am găsit o căsuță provizorie în care pot să locuiesc două săptămâni. La mai puțin de o sută de metri de malul oceanului, casa e în mijlocul unei plantații de cocotieri care a fost și ea inundată când au venit ploile. Și uite așa am aflat răspunsul la una din multele nedumeriri din primele zile: de ce aproape toate casele de pe insulă, mai ales cele noi, sunt construite pe piloni! Sigur, mai sunt șopârlele, șerpii și insectele, dar revărsările de ape din fiecare anotimp ploios sunt motivul principal. Un lucru simpatic în plantațiile de cocotieri (care nu-s deloc puține) e ca oamenii aruncă mereu câte o privire în sus atunci când trec prin astfel de locuri. După ce vezi puzderia de nuci de cocos aflate în iarbă, întelegi că probabilitatea să-ți cadă una în cap nu-i deloc de trecut cu vederea!

După standardele thailandeze, casa în care m-am mutat e una temeinică. Din cărămidă și piatră, are o terasă generoasă, dormitor, cameră de zi și anexele necesare. Sub casă e loc suficient pentru o parcare de scutere și chiar pentru o mașină. De pe terasă privirea îmi cade direct pe o magherniță aflată la câțiva metri, făcută din tablă și carton și ridicată fără fundație, direct pe pământ. Apele au crescut cu fiecare zi tot mai mult și-n cele din urmă au inundat și baraca. De la înalțimea sigură a parterului meu i-am vazut zile și nopți la rând pe cei din numeroasa familie care locuia acolo scoțând apa din casă, făcând mici diguri (care nu au ajutat la nimic), adăpostind animalele pe cutii și butoaie ruginite sau ridicând mobila sărăcăcioasă pe scaune șubrede. Nimeni nu era, însă, nici agitat, nici dărâmat de ghinion și nici măcar încruntat. Își faceau pur și simplu treaba fără să aștepte nimic de la nimeni și, n-aș putea spune de ce, sunt convins că o luau de la capăt odată cu fiecare revenire a musonului.
Surpriza a venit abia după câteva zile, când am aflat că locuitorii magherniței erau proprietarii casei în care stăteam! O inchiriau europenilor, americanilor sau australienilor și era sursa lor principală de venit. Am mai aflat apoi că aveau în total trei astfel de case pentru închiriat. După orice standard românesc sau chiar european, erau niște oameni bogați! Mi-a trebuit ceva vreme să înțeleg de ce alegeau să trăiască în aceste condiții pe care dacă le-aș numi promiscue nu aș exagera deloc! Răspunsurile și motivele le-am înțeles în timp si-o să le mai aduc în vorbă mai târziu: pentru că așa sunt obișnuiți; pentru că nu pun preț pe astfel de lucruri; pentru că n-am văzut pe nimeni omorându-se cu munca și nici cu ordinea; pentru că doar farangii  (adică străinii), cu sistemul lor de valori de neînțeles, sunt în stare să cheltuiască atâția bani, energie și efort (adică ani de viață) ca să se lăfăie într-un spațiu excedentar și-ntr-un lux inutil!

Distribuie sau apreciază cu un click!