Mă întorceam ieri de pe o insulă învecinată, cu un ferryboat atât de vechi și ruginit că-și ținea respirația ca să poată rămâne deasupra apei, murdar și duhnind a motorină ca o balenă cu halenă. În orele de traversare n-am avut ce face și m-am apucat să umblu prin burta dihaniei.
Atent la ruginiturile peste care pășeam și la podeaua alunecoasă care nu mai fusese spălată de la inventarea detergenților, mă gândeam că, cu tot respectul pe care-l port acestei nații, thailandezii nu se omoară deloc după ordine și curățenie. În locurile turistice fac eforturi să păstreze aparențele de dragul occidentalilor care plătesc bani buni pentru asta. Lăsat în stare naturală, thailandezul sadea dă drumul petului din mână acolo unde-l ajunge nevoia, fără să aibă nici cea mai mică remușcare. Așa că în multe locuri, malurile oceanului te pun în fața esteticii dure a palmierul aplecat peste nisipul alb înțesat de deșeuri pe care valurile le iau și le aduc înapoi pe plajă.
Multe case, chiar și mai dichisite, au alături maldăre de gunoi. Table ruginite, bucăți de scândura, resturi vegetale și mult plastic. Stilul ăsta pare să facă parte dintr-o familie de concepte pe care românii o cunosc foarte bine: „Nu se știe niciodată când o să-mi trebuiască”. Guvernul se străduiește să facă câte ceva ca să salveze țara măcar de invazia deșeurilor de plastic. Împotriva apei de băut îmbuteliată în peturi, cea mai în vogă acțiune e cea care îți oferă apa gratuit dacă ai un recipient de inox, pe care-l poți cumpăra din locurile care participă la campanie. Asta pentru că pe insulă apa de la robinet nu e potabilă. Și, a propos, la robinet există doar apă rece. Mă rog, rece e un fel de a spune… Ușor de înțeles că într-o țară în care nu e frig niciodată nu există centrale termice iar problema costurilor încălzirii nu da coșmaruri nimănui. Apă caldă poți să ai doar la duș, cu un mic încălzitor electric, iar asta nu peste tot. Reclamele de închirieri de imobile momesc mușterii cu cuvinte care amintesc de bancurile din vremea împușcatului: „We have hot water shower”!
Dacă un inginer de instalatii serios rătăcit în zonă ar vedea în ce hal e gândită și executată rețeaua de apă și de canalizare de aici s-ar lua cu mâinile de cap! Toate conductele dintr-un plastic dur de culoare albastră sunt la vedere sau sunt îngropate la mai puțin de zece centimetri adâncime. În multe locuri ies la suprafața solului fie dintr-o neglijență care nu pare să deranjeze pe nimeni, fie din cauza pantelor terenului, fie când în sezonul ploios viiturile spală stratul subțire de nisip sau pământ care le acoperă. Așa că scutere, mașini, pietoni și animale calcă și se împiedică de bravele instalații albastre care din când în când cedează. Drept urmare poți să rămâi fără apă câteva zile fără ca cineva (în afară de nemernicii de farangi) să fie deranjat de asta. Același lucru e valabil la instalațiile electrice și la cele de internet. Curentul electric sau semnalul de internet apar și dispar după reguli numai de ele știute, dar oricum în unele locuiri e o minune că rețelele făcute din încâlcituri monstruoase cu sute de fire mai funcționeaza. Când se întâmplă să se oprească curentul nu-ți rămâne altceva de făcut decât să aprinzi lumânarea pregatită din timp (generației +35 asta o să-i sune foarte cunoscut) sau, dacă ai fost prevăzător, să îți pui lampa frontală pe cap și să continui cartea de pe noptiera. Ceea ce nici nu-i chiar așa rău…
Harababura instalațiilor își atinge maximul în sezonul ploios. Când fosele septice se umplu cu apă iar canalele nu mai au unde să curgă , când locuitorii caselor aflate în drumul torentelor descoperă mirați că rigolele sunt înfundate și se apucă, cuprinși brusc de hărnicie, să le curețe pe sub apă, în timp ce din cer potopul continuă. Și, crezi sau nu, toate astea se întâmplă fără pic de enervare sau supărare.
Povestea asta, și multe altele încă nespuse, o să stârnească zâmbete înțelegătoare celor care au fost vreodată în India. Adevăratul miracol care face ca o țară să funcționeze împotriva oricarei logici, acolo se întâmplă!
