Anul ăsta am petrecut ziua națională cu o tânără femeie din Japonia. Nu în realitate ci în gând. O cheamă Ato Sumi Kawara și e printre cei mai frumoși români pe care-i cunosc.
Esența unei țări se vede cel mai bine prin ochii unui străin. Și se mai vede când ești plecat mult timp de-acasă, am înțeles asta în toate călătoriile mele îndepărtate. Dar nimeni nu înțelege mai bine cum e să ai o țară decât cel care nu are o țară; sau care din disperare și-o construiește în deșert, ca să nu moară din lume fără să i se fi încălzit inima rostind cuvântul “acasă“.
Înțelegem cel mai bine valoarea lucrurilor atunci când le pierdem. La fel cum bogatul nu pricepe cum e sa fii sărac decât când i se duce averea pe apa Sâmbetei, la fel cum nu poți să apreciezi sănătatea decât atunci când o pierzi și realizezi cum e să ai o casă caldă doar când te prinde iarna pe drumuri.
Eu cred că nu mai înțelegem cât de frumos e să fii român în România și ce îndatoriri de onoare ne aduce aceast privilegiu. Am uitat ce calități avem și la ce defecte naționale se cuvine să lucrăm ca să avem șansa să le remediem. Dar îmi reamintesc toate aceste lucruri ori de câte ori o întâlnesc pe Ato, soprană la Opera din Cluj. Discretă precum poporul din care se trage, delicată și atentă, Ato e altruistă, modestă și dedicată echipei precum un fulg de zăpadă care primește onoarea să cadă pe vârful muntelui Fuji.
Ato e un adevarat model de viață și am ajuns să o port mai mereu cu mine în gând. Ea e cea de care mi se face rușine când, obosit de comportamente proaste, le numesc “românești”; împreună cu ea plec ochii jenat când, acasă dar mai ales în fața străinilor, aud români vorbindu-și de rău țara; și tot Ato e cea cu mult mai tristă decât mine când românii huiduie la sărbătoarea propriei lor țări.
Ato are 34 de ani din care ultimii 15 i-a trăit în România. A făcut Conservatorul la Cluj, are 1,50 m și, nu știu cum se face, dar are în trup o inimă mai mare decât ea însăși.
Viața nu-i tocmai ușoară pentru aceasta floare de cireș, muncește în tot felul de locuri ca să se întrețină; cel mai mult iubește opera, marea pasiune pentru care a și ajuns în România, țara de care s-a îndrăgostit pe viață. Vorbește un pic ardelenește și e plină de modestie și bun simț când povestește cum a câștigat un concurs de romanțe cântând Ciobănaș cu trei sute de oi.
Ato simte românește așa cum mulți n-au simțit niciodată și vede lucruri pe care poate tu nu le mai vezi. Dacă s-ar inventa distincția de Român Adevărat, Ato ar trebui să fie prima înnobilată cu gradul de Mare Cavaler Apărător al Românismului și Principesă a Spiritului Românesc Fără Frontiere.
O poți asculta aici pe Ato, cântând impecabil “Deșteaptă-te române”.
La sfârșit îți fac cadou câteva dintre gândurile lui Ato, frumoasa japoneză îndrăgostită de Romania, să ți le pui sub bradul de Crăciun, pentru tine și pentru țara ta, în toți anii care o să vină:
“Știi care e cel mai trist moment care apare de fiecare dată în discuțiile cu românii? Și sunt mai ales tineri care mă întreabă de ce am venit în țara asta, despre care îmi spun că e așa cum e, în opoziție cu Japonia, care e dezvoltată si civilizată. E cea mai dură întrebare: de ce am venit în România, țara pe care, paradoxal, mulți dintre voi se pare că o detestați… Inversez mereu rolurile și mă întreb cum ar fi ca eu să vorbesc despre țara mea în termenii ăștia. Trist, cu adevărat trist. Ar însemna să n-am respect pentru casa mea, pentru familia mea.”
“Iar voi n-ar trebui să aveți niciun complex. Uite, în domeniul meu, opera, aveți talent cu carul !”
“Măi, cum nu știți… În fiecare teatru mare din lume sunt români. Metropolitan, Viena, Berlin, Roma. Reprezentați vârful în acest domeniu, alături de bulgari, ruși, italieni. Nu exagerez cu nimic!”
“„Eu am fost în multe alte ţări, dar România mi s-a părut şi mi se pare în continuare cea mai potrivită pentru mine. În schimb, am observat ceva ce m-a surprins. Mulţi oameni se plâng şi vorbesc urât despre această ţară, de parcă n-ar fi patria lor. Mă întristează de câte ori îi aud vorbind aşa, pe stradă sau la televizor, peste tot. Eu sunt străină, dar mă doare când îi aud vorbind aşa, mi-e greu să-i înţeleg. Orice ţară are părţi bune şi mai puţin bune, am descoperit asta atunci când am plecat din Japonia. Iar voi aveţi lucruri mai bune decât alte ţări”
“„Îmi place felul în care se cultivă aici relaţia în familie. Comunicaţi foarte des, inclusiv prin telefon. În Japonia, părinţii şi copiii comunică mai rar. Cred că toţi ar trebui să comunicăm mai des cu cei apropiaţi. Iar ţara e foarte frumoasă. Uite, de exemplu ce am văzut aici şi n-am mai văzut în nicio ţară: peisaje superbe şi ciobani cu oi. Parcă sunt din picturi sau parcă ar fi luate dintr-o poveste. E aşa de frumos! La noi, în Japonia, nu există ciobani. Cred că munca lor e foarte grea şi am un respect deosebit faţă de oamenii care trăiesc în comuniune cu natura.”
“În Japonia e o singură operă de stat, și știți câtă populație e acolo. Doar la Cluj aveți două opere. Iar cel mai ieftin bilet e în jur de 2 euro. Mamma mia, doar doi euro ca să vezi…”
“Limba română a fost cea mai mare problemă. Cred că este cea mai grea din grupul latin. Totuşi limba voastră este şi atat de frumoasă…”
“Cu făcutul de lucruri împreună e mai greu la voi. Japonezii, dacă-și pun mintea să facă ceva împreună, poți fi sigur că vor realiza ceva genial. Dar să apară soliști niponi e mai greu, fiindcă suntem prea modești, prea închiși, prea nu știu cum. La români, în schimb, mi se pare foarte greu să realizeze ceva împreună. Ziceți tot timpul: treaba lor! Și dați din mână. Eu nu pot să reacționez așa.”
O recunosc pe Ato în cuvintele de mai sus și e un privilegiu pentru mine că mi-a dat și mie voie să pășesc cu sfială în sufletul ei. Și are dreptate și ea, și autorul: uneori e nevoie de ochii unui prieten din altă ţară ca să ne aducem aminte tot ce e frumos și totuși nu avem ochi să vedem în propria noastră ţară. Mulţumim, Ato, pentru că ne reamintești asta!